​Revăzând două filme românești de succes

     Atmosfera „Zilei Z”
     Temele majore cer expresii artistice majore. Și autori pe măsură. Nici că se putea cuplu mai potrivit pentru această adevărata simfonie a Eliberării, ca Ioan Grigorescu (scenariul), Sergiu Nicolaescu (regia). Un su­biect generos și în același timp copleșitor.
     Scenariul e opera unui ochi magic capabil se vadă simultan într-o sute de direcții și chiar asta e maniera de construcție: un anume tip de „selecție” semnificativă. Penița subțire și iute a scenaristului găsește loc și timp și modalitate de-a caracteriza totul: de la atmosfera de rezistență tenace de la Jilava și pregătirea lucidă și îndrăzneață a Partidu­lui Comunist, la suspiciunea și dezorientarea unui ministru sceptic, simțind cum pierd, partida esențială.
     Scenele sunt de-o mare diversitate și acest lucru alături de tipul de replică iute șfichiuitoare, ca o scurtă rafală (sau patetică sau cu humor sau grave sau pur și simplu eficientă), dă sentimentul vivacității.
     În „pictura” unor scene, Sergiu Nicolaescu poate — îmi vine să spun că nimeni altul — să sugereze o gamă de sentimente de-o di­versitate uimitoare: de la strângerea de inima în fața spectacolului celor ce trimit pachete deținuților politici, la ironia bufa dintr-un dans de cinema picat ca o aluzie străvezie; de la saloanele cu muzica și picanteriile „lu­mii bune” în care se trece ușor de la „înmor­mântare la conga”.
     Sumedenie de contribuții actoricești con­vingătoare creează aceeași paletă largă de cu­lori sufletești: de la puterea insuflată de co­muniști (Mircea Albulescu, Gheorghe Cozo­rici), siguranța senină a sergentului Ion Marin (Ion Rițiu), curajul luminos al tânărului Radu (Bogdan Stanoevici), demnitatea impunătoare a generalului român (Ion Besoiu) la amără­ciunea dezarmante și sila crescândă (Ștefan Iordache), luciditatea celui ce simte iminența sfârșitului (Sergiu Nicolaescu) inflexibilitatea absurdă a trufiei (Val. Paraschiv).
     Evenimentele se succed cu antrenantă re­peziciune, ritmul filmului te fură (coloana so­nore A. Salamanian, ca totdeauna, perfectis­simă!) scenele de luptă sunt realmente excep­ționale, au forța și vigoarea evocării și poartă amprenta acestui uimitor de puternic regizor, dirijor de mare finețe, o inteligență vie, scăpărătoare și dominantă. Culoarea Zilei Z e al­cătuită cu infinită grijă precum și imaginea în general (Nicolae Guardi, Sorin Chivulescu).
     Revăzând Ziua Z am rămas la aceeași părere din ziua premierei: un spectacol captivant, demn de măreția actului istoric pe care-l evocă.
 
     Fetița cu tabloul din „Pe malul stâng...”
     O compoziție nespus de armonioasă, cu octave largi, alcătuite dintr-un război de fundal, cu terțele majore ale unei pregătiri fe­brile în așteptarea acelui memorabil 23 Au­gust '44 prin melodia când tristă, când ironică a unui conac din miezul câmpiei și povestea locatarilor lui, semnează autoarea completă și atât de particulară care este Malvina Urșia­nu. Și într-adevăr găsim în Pe malul stâng al Dunării albastre o sumedenie de emoții și sentimente, o profunzime de personaje subtil conturate și însuflețite de-un text scris cu mână sigură de prozatoare.
     Frapantă este, desigur, înainte de toate, mi­cuța Leonora: un fel de Lizucă rătăcită nu într-o dumbravă minunate, ci printre oameni lipsiți de scrupule, șacali cinici (ca unchiul Costi, „făcut” magistral de George Constantin), o amărâtă de cabaret, Zaza, mama vi­tregă alcoolică, iresponsabile și, deopotrivă, nenorocită (Gina Patrichi, într-un spectacol cutremurător), un majordom-bun-la-toate, ambiguu, cameleonic, fără coloană vertebrală (Gheorghe Dinică într-un rol subtil nuanțat), un ofițer neamț în crochiu (Andrei Finți). Fetița cu ochi triști este un rol cu totul de­osebit în cinematografia noastră. Regizoarea o face nespus de veridice prin replici, iar Dana Felicia Simion îi dă forțe singulară, fra­pantă. Micuța șatenă care citește cu ochelarii pe nas în bibliotecă și ține taina unor hârtii lă­sate de tatăl său cu limbă de moarte, hârtii care cuprind secrete ale rețelei nemților, este o apariție înduioșătoare și gingașe, purtând pe chip gravitatea tristă a precocității și um­bra amarnică a singurătății.
     Două roluri, iarăși de finețe, le revin lui Va­leriu Paraschiv expresivul mecanic price­put la toate, care se dovedește mâna sigură a Partidului Comunist, și Mirelei Gorea ex­pertă în nuanțe sugerate dintr-un ton, dintr-o aplecare a privirii umbroase. Imagine, sceno­grafie. costume, muzică, totul se-mbină per­fect în acest puzzle ținut bine în mine, coe­rent și bine articulat. O notă specială pentru culoare: alburiul prăfos al câmpiei în vipia mușcătoare, violetul penelor din alcovul Za­zei, albastrul închis spre negru de afine al nopților conspirative, dunga de foc a furtunii și mai ales noaptea roșie a insurecției în care un copil în cămășuță trece peste ruine, încer­când să ducă un portret de femeie, mare, in­comod, naiv desenat, cu o rama de bronz desuetă, totuși, portretul mamei, dintr-un timp în alt timp.