Nu cred că cel mai recent film al lui Sergiu Nicolaescu este un film despre Revoluţia de la Timişoara, aşa cum a fost ea. De altfel, cineastul însuşi susţine acest lucru, la fel de bine cum susţine, paradoxal, că este şi un document. Nu cred nici că e un document. Cred mai degrabă că Revoluţia e un pretext. Pentru ce? Mi-ar fi greu să spun. În film nu apar în mod făţiş securişti, În orice caz nu e specificat care ar fi. Armata e cea care trage în manifestanţi, ofiţeri de armată în haine cu pulpane lungi orchestrează transportul celor 43 de cadavre la crematoriul "Cenuşa", numele lui Ceauşescu nu apare pe pancarte decât o dată sau de două ori, fiind înlocuit în restul cazurilor cu "dictatorul" sau "cizmarul". 15 nu e un film anticeauşist şi, dacă e doar un love-story, şi nu un film care încearcă să deturneze atenţia de la adevăratele subiecte, este un slab love-story. E în orice caz un film minor.
Scenariştii D.R. Popescu şi Sergiu Nicolaescu au preferat, aşadar, să se concentreze pe drama unui cuplu format dintr-o timişoreancă inocentă şi gravidă - Imola (Ioana Moldovan), şi un marinar - Marinică (Cristi Iacob), băiat cu gura mare şi bon viveur. Marinică vine în ţară să se însoare şi să-şi vadă copilul care urmează să se nască. E aşteptat la gară de Imola şi de prietenele ei (Daniela Nane şi Mihaela Rădulescu). Începe Revoluţia şi Marinică e împuşcat în faţa maternitătii. Nu se va mai afla nimic de el. Va ajunge la morgă, va fi urcat într-un camion frigorific cu destinaţia crematoriu. Ca în orice film cu suspans, el nu e mort, dar suficient de rănit ca să fantazeze timp de 10 minute de film în legătură cu propria-i evadare (palpitantă, cu cascadorii) şi cu sfârşitul fericit al poveştii. Va sfârşi ars de viu. Imola va naşte în Catedrală şi va muri mai apoi. Peste ani, în 2004, o jurnalistă franceză de origine română (Maia Morgenstern) revine în România pentru a-l găsi pe copilul născut la Catedrală. Nu-l va găsi, deşi va ajunge la noua casă a acestuia, un canal unde, ca în orice film unde totul e posibil, a fost aruncată cenuşa tatălui său. Jurnalista se va intoarce în Franţa după ce a scris din "poignet" un material lăudat de şef.
Acestea sunt, pe scurt, reperele dramaturgice. O schelă săracă, banală, din care nu lipsesc locurile comune ale imaginarului postceauşist - "politicienii de tarabă", vilele şi "miliardarii de carton" - reclamaţi de doi senatori care nici ei nu inspiră prea multă încredere. Dinspre trecut răzbate mirosul cenuşii celor morţi - fără ca autorul să arunce anatema pe cineva, fără să ceară, ca artist-cetăţean, adevărul şi numai adevărul, fără să rezoneze cumva cu imaginile cadavrelor, deşi ni le arată în neştire, din toate poziţiile. Povestea în sine e şi mai mult coborâtă în deriziune de un scenariu lipsit de minime explicaţii logice, care le trimite pe personaje dintr-o parte într-alta pentru a face pe urmă apropieri forţate între situaţii . O goană fără sens, cu atât mai rizibilă datorită indicaţiilor regizorale. "Timişorenii" vorbesc cu "pă" şi "mă", cine să le mai ceară accent? Scenografia nu dă impresia anului 1989. Dialogurile sunt de multe ori preţioase, deşi redau vorbirea obişnuită. Cine vorbeşte în mod curent cu "să se pogoare în pământ"? (E drept, numărul preţiozităţilor e mai mic decât în Orient-Express). 15 nu are aerul natural pe care ar trebui să–l aibă un film bazat pe evenimente reale, cu atât mai puţin aerul natural pe care ar trebui să-1 aibă orice film. E o închipuire de carton, cu nişte figuranţi care stau înşiraţi ca pe aţă, cu actori defectuos conduşi, care spun replici ieftine sau pretenţioase, cu câini care apar inexplicabil ici şi colo, cu secvenţe burleşti care s-ar vrea dramatice, cu secvenţe care s-ar vrea de la Revoluţie, dar care nu fac decât să o caricaturizeze. Ăsta să-i fi fost scopul?
