În 2009, Iosif Demian a filmat la Roşia Montană un documentar despre cum s-a realizat
Nunta de piatră. Director de imagine la filmul de debut al lui
Mircea Veroiu şi
Dan Piţa,
Iosif Demian a revenit pe urmele echipei de acum 40 de ani căutând nu doar amintirile, ci şi actul rememorării.
Memoria de piatră, produs de Fundaţia Arte Vizuale, a fost distins cu Trofeul Mării Negre pentru cel mai bun documentar la recent încheiatul Festival Internaţional al Producătorilor de Film Independenţi (Mamaia - Constanţa, 30 iunie - 3 iulie 2010).
Când au făcut
Nunta de piatră, regizorii Mircea Veroiu şi Dan Piţa, operatorul Iosif Demian, scenografii Radu Boruzescu şi Helmut Stürmer, muzicienii Dorin Liviu Zaharia şi Dan Andrei Aldea credeau că se antrenează în vederea unui film mult mai important. Desăvârşit şi în ziua de azi,
Nunta de piatră a fost realizat cu talentul şi entuziasmul tinerilor membri ai echipei, dar şi cu dotarea tehnică de la începutul anilor '70. Scenografii nu aveau un aparat de fotografiat la îndemână. Directorul de imagine nu vedea ce filma la sfârşitul zilei, ci o dată la două săptămâni, după ce materialul era prelucrat la Buftea.
Cu toate acestea,
Nunta de piatră rămâne unul dintre cele mai reuşite filme româneşti din toate timpurile. El cuprinde ecranizarea a două nuvele de Ion Agârbiceanu,
Fefeleaga şi
La o nuntă, pe când
Duhul aurului, ieşit câţiva ani mai târziu sub semnătura aceloraşi regizori, conţine episoadele
Mârza şi
Lada.
Conceptul de bază al documentarului
Memoria de piatră e că bună parte din cele circa 80 de minute ale lui se desfăşoară în
slow-motion. "Cu o mişcare încetinită eu scot povestea din realitate, pentru că întotdeauna mişcarea lentă va avea o dominantă poetică, oferindu-ţi răgaz pentru contemplare şi analiză. Aş vrea să păstrez o plutire care e aproape îngheţată. La Roşia Montană viaţa s-a diluat", spune Iosif Demian, care a găsit o modalitate aparte prin care a putut crea ritmul necesar rememorării. Această "plutire aproape îngheţată" îi permite cineastului revenit la Roşia Montană din Australia, unde s-a stabilit în anii 80, să ajungă în adânc, la "memoria de piatră" legată de producţia filmului. În comentariul său din
off, Iosif Demian ne spune că se reîntoarce la Roşia Montană după 40 de ani sub pretextul unei documentări pentru un film ulterior. Evident, e o figură retorică. Ce vedem pe ecran e tocmai
making of-ul tardiv al filmului
Nunta de piatră. Din echipa de atunci mulţi au murit, alţii au plecat din ţară. Şi locuitorii din Roşia Montană s-au împuţinat. Casele sunt multe părăsite, dezolante. Iosif Demian îşi aminteşte: "Oamenii ne-au simpatizat şi şi-au deschis nu doar sufletele lor, ci şi uşile unor case ce fuseseră încuiate deoarece proprietarii fugiseră de teama comuniştilor. Aceştia credeau că minerii deţin aur, aşa că au început să-i vâneze. Cei care erau mai înstăriţi au fugit peste graniţă, iar casele au fost lăsate în grija altora. Pe urmă am avut altă poveste cu şteampul, instalaţia care sfărâma piatra, din care bărbaţii decantau aurul cu ajutorul apei. Acest obicei a rămas până târziu, la începutul războiului. Când au venit comuniştii a început să se lucreze pe scară industrială, cu explozii, cu măcinători mai mari. Şteampurile astea erau vechi, ştiam de ele din povestirea lui Agârbiceanu. Până la urmă cineva ne-a spus:
Pot să-ţi arăt unde am ascuns şteampurile de frica comuniştilor. Fuseserădesfăcutebucăţi şi scufundate într-o baltă, chiar în mijlocul Roşiei Montane. Nimeni nu ştia că sunt acolo. Le-au scos pentru noi bucată cu bucată şi l-au adus pe bătrânul Vila cu ajutorul căruia le-au remontat şi le-am avut în film. A fost extraordinar. (...) Filmările noastre au schimbat viaţa acestor oameni. Am aflat că în anii următori localitatea a fost devastată, că au venit ţiganii care au furat sau cumpărat ce era prin casele pe care le folosisem. Roşia Montană a început să fie distrusă înainte ca această companie minieră să facă propunerea excavării aurului", încheie Iosif Demian.
O foarte mică parte dintre localnicii care fac figuraţie în
Nunta de piatră au fost regăsiţi anul trecut de mica echipă. Printre aceştia un bărbat care timp de 40 de ani a ţinut lângă icoane o fotografie făcută cu Iosif Demian. Bărbatul păstrase o amintire deosebită zilelor când echipa de filmare de la Bucureşti poposise în Roşia Montană pentru a face un film. Şi cum locuitorii nu avuseseră până acum ocazia să vadă
Nunta de piatră, li s-a proiectat filmul pe pereţii unei case din centru. Pe urmă, regizorul-director de imagine care în urmă cu 40 de ani avusese ideea antologică a măririi contrastului imaginii (tehnicienii de la Buftea îi spuseseră la început că le-a trimis un rebut), a venit acum cu ideea de a proiecta
Nunta de piatră pe mai multe case din oraş, noaptea. Efectul e superb. Într-o altă secvenţă l-a pus pe operatorul Liviu Pojoni Jr. să facă o filmare subacvatică, pe fundul lacului, unde plantele se unduiesc la fel ca spicele de grâu în bătaia vântului. De fapt, orice mişcare lentă din film, sub impresia
slow-motion-ului, imprimă percepţiei un ritm propice accederii la straturile profunde ale memoriei. E ca un soi de hipnoză.
Memoria de piatră e şi un film despre prietenie - pentru că realizatorii filmului aparţineau la momentul respectiv unei generaţii salutate călduros după premiera documentarului filmat la inundaţiile din 1970,
Apa ca un bivol negru. Iosif Demian o spune clar: "acesta a fost filmul unor coincidenţe fericite". Nu îţi e greu să detectezi şi o undă de regret în vocea sa. Dacă pentru unii cinefili,
Nunta de piatră rămâne cel mai bun film al lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu, Iosif Demian numeşte
Nunta de piatră "momentul de vârf al unei prietenii".
