Memoria trandafirului

     Sergiu Nicolaescu e un neastâmpărat al căutărilor şi efervescenţa trebuie salutată. Experimentele lui au recomandat întotdeauna un tehnician inventiv și dezinvolt. Primăvara obişnuită aducea, neașteptat, revelaţia unei sensibilităţi de poet, trădând disponibilităţi lirice, un ochi de pictor, rafinament caligrafic. Memoria trandafirului va trece dincolo de seducţia coregrafică pentru a poposi în zona meditaţiei despre frumos și urât, despre bine și rău. Antinomiile se încorporează întâi la nivelul mitului: secvenţele de la început refac povestea din “Lacul lebedelor”, prilej, în același timp, de emoţie în faţa spectacolului lumii.

     Florile închipuie fiinţele pământului, lebede, un fluture, un bondar care-și ia zborul. E frumuseţea universului, văzut la o scară minusculă. Filmul devine apoi o reflecţie încărcată de gravitate asupra păcii și războiului. Frunzele, petalele își ofilesc gingășia sub rafale de mitralieră, șenile de tancuri, discursuri belicoase. Viaţa însă va continua să existe, celebrată în profuzia corolelor care se deschid, frumosul rămâne o permanenţă. Poate nimic nu traduce mai viu acest sentiment al perenităţii decât imaginea care încheie filmul: lalelele, cu o abia perceptibilă respiraţie — somn lilial de îndrăgostiţi. În câteva secvenţe, antropomorfismul e într-adevăr subtil: tăcere, o floare pe sârma ghimpată ca într-o încercare de evadare, o rafală scurtă — agonie înceată și dureroasă; când umbra războiului invadează ecranul, floarea se pleacă asupra bobocului ocrotindu-l matern. Din păcate alte momente, cele mai multe, uită virtuţile sugestiei. Limbajul metaforic, gândit până la partitura culorii, devine agresiv, simbolul suferă câteodată de naivitate. Senzaţia finală e de elaborare facilă și grijulie.

     Autorului nu i se contestă opţiunea pentru o asemenea modalitate, dar i se poate reproșa primitivismul unor rezolvări. Cu toate umbrele filmul merită atenţia cinefililor.