Atmosfera „Zilei Z”
Temele majore cer expresii artistice majore. Și autori pe măsură. Nici că se putea cuplu mai potrivit pentru această adevărata simfonie a Eliberării, ca
Ioan Grigorescu (scenariul),
Sergiu Nicolaescu (regia). Un subiect generos și în același timp copleșitor.
Scenariul e opera unui ochi magic capabil se vadă simultan într-o sute de direcții și chiar asta e maniera de construcție: un anume tip de „selecție” semnificativă. Penița subțire și iute a scenaristului găsește loc și timp și modalitate de-a caracteriza totul: de la atmosfera de rezistență tenace de la Jilava și pregătirea lucidă și îndrăzneață a Partidului Comunist, la suspiciunea și dezorientarea unui ministru sceptic, simțind cum pierd, partida esențială.
Scenele sunt de-o mare diversitate și acest lucru alături de tipul de replică iute șfichiuitoare, ca o scurtă rafală (sau patetică sau cu humor sau grave sau pur și simplu eficientă), dă sentimentul vivacității.
În „pictura” unor scene, Sergiu Nicolaescu poate — îmi vine să spun că nimeni altul — să sugereze o gamă de sentimente de-o diversitate uimitoare: de la strângerea de inima în fața spectacolului celor ce trimit pachete deținuților politici, la ironia bufa dintr-un dans de cinema picat ca o aluzie străvezie; de la saloanele cu muzica și picanteriile „lumii bune” în care se trece ușor de la „înmormântare la conga”.
Sumedenie de contribuții actoricești convingătoare creează aceeași paletă largă de culori sufletești: de la puterea insuflată de comuniști (
Mircea Albulescu,
Gheorghe Cozorici), siguranța senină a sergentului Ion Marin (Ion Rițiu), curajul luminos al tânărului Radu (
Bogdan Stanoevici), demnitatea impunătoare a generalului român (
Ion Besoiu) la amărăciunea dezarmante și sila crescândă (
Ștefan Iordache), luciditatea celui ce simte iminența sfârșitului (Sergiu Nicolaescu) inflexibilitatea absurdă a trufiei (
Val. Paraschiv).
Evenimentele se succed cu antrenantă repeziciune, ritmul filmului te fură (coloana sonore A. Salamanian, ca totdeauna, perfectissimă!) scenele de luptă sunt realmente excepționale, au forța și vigoarea evocării și poartă amprenta acestui uimitor de puternic regizor, dirijor de mare finețe, o inteligență vie, scăpărătoare și dominantă. Culoarea
Zilei Z e alcătuită cu infinită grijă precum și imaginea în general (Nicolae Guardi,
Sorin Chivulescu).
Revăzând
Ziua Z am rămas la aceeași părere din ziua premierei: un spectacol captivant, demn de măreția actului istoric pe care-l evocă.
Fetița cu tabloul din „Pe malul stâng...”
O compoziție nespus de armonioasă, cu octave largi, alcătuite dintr-un război de fundal, cu terțele majore ale unei pregătiri febrile în așteptarea acelui memorabil 23 August '44 prin melodia când tristă, când ironică a unui conac din miezul câmpiei și povestea locatarilor lui, semnează autoarea completă și atât de particulară care este
Malvina Urșianu. Și într-adevăr găsim în
Pe malul stâng al Dunării albastre o sumedenie de emoții și sentimente, o profunzime de personaje subtil conturate și însuflețite de-un text scris cu mână sigură de prozatoare.
Frapantă este, desigur, înainte de toate, micuța Leonora: un fel de Lizucă rătăcită nu într-o dumbravă minunate, ci printre oameni lipsiți de scrupule, șacali cinici (ca unchiul Costi, „făcut” magistral de
George Constantin), o amărâtă de cabaret, Zaza, mama vitregă alcoolică, iresponsabile și, deopotrivă, nenorocită (
Gina Patrichi, într-un spectacol cutremurător), un majordom-bun-la-toate, ambiguu, cameleonic, fără coloană vertebrală (
Gheorghe Dinică într-un rol subtil nuanțat), un ofițer neamț în crochiu (
Andrei Finți). Fetița cu ochi triști este un rol cu totul deosebit în cinematografia noastră. Regizoarea o face nespus de veridice prin replici, iar Dana Felicia Simion îi dă forțe singulară, frapantă. Micuța șatenă care citește cu ochelarii pe nas în bibliotecă și ține taina unor hârtii lăsate de tatăl său cu limbă de moarte, hârtii care cuprind secrete ale rețelei nemților, este o apariție înduioșătoare și gingașe, purtând pe chip gravitatea tristă a precocității și umbra amarnică a singurătății.
Două roluri, iarăși de finețe, le revin lui Valeriu Paraschiv expresivul mecanic priceput la toate, care se dovedește mâna sigură a Partidului Comunist, și Mirelei Gorea expertă în nuanțe sugerate dintr-un ton, dintr-o aplecare a privirii umbroase. Imagine, scenografie. costume, muzică, totul se-mbină perfect în acest puzzle ținut bine în mine, coerent și bine articulat. O notă specială pentru culoare: alburiul prăfos al câmpiei în vipia mușcătoare, violetul penelor din alcovul Zazei, albastrul închis spre negru de afine al nopților conspirative, dunga de foc a furtunii și mai ales noaptea roșie a insurecției în care un copil în cămășuță trece peste ruine, încercând să ducă un portret de femeie, mare, incomod, naiv desenat, cu o rama de bronz desuetă, totuși, portretul mamei, dintr-un timp în alt timp.