Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Nae Caranfil confirmă, dar surprinde


     Pentru mulți cinefili din România regizorul Nae Caranfil personifică ideea de cinematograf tânăr. Și asta nu numai datorită vârstei la care debuta (33 de ani) în 1993 cu E pericoloso sporgersi, ci spiritului său de un nonconformism ironic. Interpreta principală al celui de-al doilea său film, Asfalt tango, vedeta internațională Charlotte Rampling, spunea despre el că este „un Woody Allen din Est”. Umorul inteligent și verva replicilor au fost armele care l-au ajutat să cucerească de partea sa publicul și critica.
     Nae Caranfil mai este identificat, în conștiința spectatorilor noștri, cu noțiunea de comedie vag sentimentală, care se răfuiește cu fantomele trecutului ceaușist fără înverșunare și cu moravurile de tranziție fără parti pris. Exersându-se ca jurnalist în paginile revistei „Cațavencu”, el este perceput ca un umorist prin excelență. Iată de ce va mira puțin că al treilea său lungmetraj, coproducția franco-italiano-belgiană Dolce far niente nu mai are tonul bășcălios al primelor lui două pelicule. Prezentat în avanpremieră la București, acesta a obținut, în octombrie, un premiu pentru scenariu la Festivalul de la Namur.
     Deși genericul precizează „un film scris și regizat de Nae Caranfil”, nu putem ignora că el a pornit de la romanul „9 zile la Terracina” de Frédéric Vitoux, publicat în 1994. Editată și la noi de Editura All, cartea a fost lansată cu ocazia avanpremierei cinematografice, ceea ce ne înlesnește comparația cu scenariul. Răsfoind paginile inspiratoare, vom vedea că cineastul a rămas fidel spiritului lor, adăugând însă pasaje și detalii unde recunoaștem speciala lui ironie.
     „9 zile la Terracina” e un fals roman istoric ce imaginează o întâlnire între scriitorul Stendhal și compozitorul Rossini (întâlnire neconfirmată de nici un document) în Italia anului 1816. E o epocă frământată, plină de sechele ale Revoluției Franceze și ale războaielor napoleoniene, și deci obsedată de ideea conspirațiilor. Un conte exilat, soția lui libertină și verișoara cu elanuri romantice a acesteia sunt partenerii de aventură ai lui Stendhal și Rossini, surprinși în momente ce le vor marca opera. Eseist și critic literar cunoscut, Frédéric Vitoux folosește firul epic drept pretext pentru divagații pe teme culturale și istorice, privindu-și personajele cu o anume ironie, sugestie preluată de scenaristul nostru mai ales în cazul lui Stendhal. Nae Caranfil declara la conferința de presă: „Am încercat să fac din prima mea ecranizare o adaptare liberă”. Ceea ce a și reușit, dacă luăm în considerație că scriitorul însuși a primit cu entuziasm libertățile pe care și le-a permis el față de text.
     Cu hazul său bine cunoscut, cineastul răspunde, atunci când e solicitat să facă precizări asupra genului căruia aparține filmul său că „este un fel de magazin Victoria: «cincizeci de magazine într­-unul singur», fiind în același tirnp o comedie romantică, un film de aventuri, unul polițist, altul biografic și în același timp o fantezie”. El mai preia din carte sugestia de operă bufă, inspirată de personajul compozitorului Rossini, un afemeiat și un farseur pe care agitatul context al epocii nu-l ispitește la acte de eroism. Vital și total dezinhibat, el este opusul livrescului și constipatului Stendhal, căruia nu-i reușește nici o idilă. Adăugând episodul întemnițării sale în stare de ebrietate și al eliberării intempestive, Nae Caranfil îi răpește și șansa de a încerca o experiență dramatică. Franțuzul rămâne inautentic în tot ce face, în timp ce toate per­sonajele italiene, chiar atunci când sunt ironizate, emană un firesc și o energie cuceritoare.
     Că Nae Caranfil iubește Italia se vedea încă din filmul său de institut Frumos e septembrie, la Veneția, unde el colabora pentru prima dată cu operatorul Cristian Comeagă. Alături de el și acum, în multipla coproducție europeană, acesta semnează o splendidă imagine. Decorul italian (de această dată autentic) le-a oferit un cadru natural și scenografic de o picturalitate aleasă, dar și o exuberanță care imprimă peliculei un caracter solar. Șansa de a lucra cu un compozitor atât de celebru ca Niccola Piovani a fost deplin valorificată în filmul care prelucrează inspirat muzica lui Giaccomo Rossini.
     Bineînțeles că distribuția internațională asigurată de producători intensifică interesul. Așa cum ne așteptam, domină Giancarlo Giannini, actorul lui Visconti din Inocentul, distribuit acum inspirat în rolul fermecătorului conte. El este secondat cu brio de franțuzul François Cluzet (contorsionatul Stendhal) și de italienii Pierfrancesco Favino (energicul Rossini), Margherita Buy (nărăvașa contesă) și Isabella Ferrari (visătoarea verișoară). Nae Caranfil a reușit să stăpânească perfect acest grup select de interpreți și să le comunice ideea sa subtilă de ironie, care mi-a amintit puțin de Pianina mecanică a lui Nichita Mihalkov. Sigur că cinefilii mai elitiști vor recunoaște sugestii din cinematograful fraților Taviani sau Bertolucci. Filmul nu e însă tributar nici unuia dintre aceștia și se poate spune că el marchează clar intrarea în etapa de maturitate a lui Nae Caranfil. Capabil să scrie replici spirituale și spumoase, el reușește și să mediteze asupra unor teme grave, ca aceea a frontierelor absurde între state care vorbesc aceeași limbă. Ideea există în roman, dar Nae Caranfil o pune în pagină cu harul exprimării lapidare.
     Aflat în pragul premierei în Italia și Franța, Dolce far niente are toate șansele unor bune ecouri de critică și de public. Asaltul publicului bucureștean dornic să ia parte la avanpremieră este un semn că filmul e foarte așteptat și în România, deși e vorbit în franțuzește și italienește. Sperăm că el își va găsi în cel mai scurt timp un distribuitor autohton. În orice caz, este una dintre peliculele asupra cărora comentatorul simte nevoia să revină la data premierei. Până atunci, merită să medităm asupra unei dedarații făcute de Nae Caranfil la conferința de presă, legată de felul în care el s-a angajat să lucreze la această coproducție, practic o comandă: „Trebuie să găsesc un compromis între condiția de profesionist și cea de rebel. Profesionistul din mine îmi spune «Asta vreți, asta vă dau», iar rebelul îmi șoptește: «Vă dau altceva»”.
 
(Curentul, 16 noiembrie 1998)

Tags: cronica de film, dana duma, dolce far niente, nae caranfil

Comments: