Munca propriu-zisă

     Într-un articol precedent, vorbeam despre cum ar putea deveni munca noastră o simplă prestare de serviciu. O definiţie ar suna cam aşa: prestarea de serviciu este o muncă lipsită de satis­facţii estetice şi de recompense spiri­tuale. Ce poate deosebi oare o nobilă preocupare artistică de una oarecare, decât competitivitatea şi recompensa ei, succesul. În acest caz, că tot vorbim de arta mult mai efervescentă mi se pare arta culinară, dezbătută asiduu în dese concursuri şi expoziţii.
     De fapt, voiam să mă mir de lipsa unor festivaluri de film care să pună în vitrină munca noastră, să certi­fice valorile ei reale, confundate atât de des cu peisajul cinematografic general. Pentru că ritmicitatea premierelor noas­tre, urmate de câteva cronici, nu poate deosebi peliculele între ele şi mi se pare că asist la un singur film foarte lung. Lipsa competiţiei nu va însemna nicio­dată progres.
     Mă simt oarecum jenat faţă de muzica uşoară, atât de uşoară, care deţine un festival foarte bine plasat din punct de vedere geografic.
     Există, e adevărat, premiile anuale ACIN, dar nu ştiu de ce am o senzaţie de Moş Ajun, care nu cunoaşte toţi copiii şi le dă daruri şi celor care n-au fost cuminţi.
     Există şi Festivalul de film pentru tine­ret, organizat de U.T.C. Mă bucur că există, deşi nu e meritul cinematografiei că există.
     Nu cred însă că-i suficient pentru o artă de asemenea circulaţie şi nu înţeleg de ce nu încearcă să-şi pună succesele în vitrină. că nu mai e tânără.
     Până la urmă aş fi, cred, fericit să mă întâlnesc cu recompensa valorii reale sub forma ei cea mai directă şi firească: munca propriu-zisă. Sunt uimit şi mă mir cât de mult lucrează pe platouri unii regizori despre care presa a votat a­proape unanim contra. lar când aştept ani de ziie să văd lucrând tineri regizori ca Daneliuc şi Gulea, nu pot decât să mă mir.