“Cursa”, un film-dialog

Cum te întorci, cum te răsuceşti, dai mereu de o evidenţă: filmul e ca romanul — mult mai uşor de împărţit în categorii, genuri, mo­duri, decât de definit o dată pentru totdeauna şi pentru toate dicţio­narele lumii. Mai de curând m-am mai gândit la o împărţire — n-o să fie ultima —şi anume: există filme monolog înaintea cărora trebuie să taci şi să priveşti, există filme care cer dialog, în timpul cărora îţi pare necesar să te ridici în pi­cioare şi să pui o întrebare celor care joacă. Să-i întrebi: de ce? pentru ce? cum? care?... Nu e o împărţire estetică, pentru că unele filme-monolog sunt atât de neinte­resante încât nici n-ai ce întreba, totul fiind clar ca apa chioară de care nu ţi-e sete. Altele spun ceva ce nu te interesează — şi-atunci îţi pui frumuşel pălăria şi mergi la altă firmă.
Alte monologuri le «asculţi» însă cu sufletul la gură, vii a doua oară, ca şi cum ai pune un disc din nou, şi încă o dată, până ce melodia intră în tine pentru totdeauna (fru­mos cuvânt).
În filmele care te invită la dialog nu te plictiseşti, chiar dacă nu to­tul e la fel de interesant, nu totul e formulat cu precizie. Bunăoară, un astfel de film mi s-a părut a fi Cursa. Calitatea principală a aces­tei pelicule e aceea că personajele au o elementară condiţie de viabi­litate şi anume că au o biografie înainte de a intra pe ecran, o alta după ce ies. Personajele care spun totul despre sine într-o sută de minute sunt mai puţin credibile decât cele care spun ceea ce au de spus, ceea ce le vine la gură în o sută de minute de împrejurări ce-i surprind în acţiune. Pe ele, în special, îti pare necesar să le în­trebi câte ceva, să provoci dialogul, adică, de fapt, să devii tu însuţi un fel de personaj episodic al fil­mului. Căci personajele episodice (a nu fi confundate cu personajele secundare, de fapt simple figuraţii, decoruri) fac sarea şi piperul unui film-dialog. Cum bunăoară acea femeie îmbrobonată de sudoare spălând rufele soţului inşelător şi absent, muncind fiindcă e obligată să-şi vadă de treabă (aşa e viaţa!), dar şi pentru că trebuie «să facă ceva» în tensiunea nervoasă a ace­lei seri ploioase în care se desco­peră vinovată fără vină. E stupe­fiată şi tulburată. Foarte bun acest episod. Ce va spune ea soţului ei? Cum va fi căsnicia lor de aici în­colo? Când va uita de fata cu bagaje şi plapumiţa nouă care trebuia (sau nu trebuia) să fie in locul ei? — iată câte intrebări, iată câte filme!...
Filmele ce te invită la dialog încep de la un scenariu compus în acest sens — dar ţin şi de ca­pacitatea actorilor de a întreţine acest «mister» al firescului: ceea ce se întâmplă, în chip fericit (chiar dacă nu în toate episoadele) în această Cursă capricioasă prin în­suşi sublectul şi genul adoptat.