Unul din păcatele mai vechi ale filmelor noastre este şi o anumită tendinţă de a capta semnificaţia unor scene într-o frază cu iz aforistic, de a sublinia tensiunea unor momente printr-o maximă moralizatoare, de a-şi împinge eroii la adevărate competiţii întru străluciri verbale. Rar, mult prea rar, cineaştii au curajul de a se lansa într-o investigaţie profundă, fără a se adăposti sub platoşa frazelor fundamentale, de a vorbi despre dragoste, fără cohorta declaraţiilor, despre despărţiri, fără intermediul explicaţiilor lacriminde, despre erori, fără ape!ul la muştruluiala sprijinită pe autoritatea clasicilor.
Filmele care reuşesc să scape din capcana vorbelor definitive sunt cele care, în fapt, descoperă una din autenticele surse cinematografice de frumuseţe şi adevăr: puterea cuvântului care nu semnalizează emoţia, ci o provoacă atunci, numai în acel moment, datorită raporturilor aparte ce se stabilesc între ceea ce fac şi ceea ce spun personajele, datorită aparenţei discrepante dintre ritmul psihologic şi tonalitatea verbală. O reuşită, din acest punct de vedere, este
Cursa, film tandru, film al prieteniei şi al solidarităţii, în care nu se foloseşte, însă, niciunul din seria cuvintelor calde, tandre, afectuoase, etc. Filmul lui
Timotei Ursu şi
Mircea Daneliuc execută adevărate slalomuri printre replici aruncate scurt, în treacăt, printre cuvinte, fie prea sfioase, fie prea colţuroase, şi unele şi altele menite însă să protejeze fragile înjghebate între cei trei oameni aflaţi la drum. Într-o poveste care, privită dintr-un anumit unghi, închide în ea şi un elogiu adus unei meserii aspre, niciunul dintre eroi nu se bate cu pumnii în piept pe seama bravurii profesionale. Panait se recomandă astfel: «Şi eu călătoresc. Foarte mult călătoresc. Cu maşina. Nu a mea, personală, nu...! Şofer la întreprindere». «Aveţi o viaţă» «Noi, şoferii? Destul de grea, lumea nu ştie!» «Eh, mai sunt alţii ...Mai greu e miner, nu crezi?»
«Ursuzul» Savu, cel care nu ezită să i se adreseze fetei care-l întovărăşeşte: «Ia nu te mai fitâi acolo, că nu ne dăm în bărci aici! Numai o dată dacă smintesc volanul... Am 80 de tone», un astfel de personaj, după secvenţa de mare tensiune a primejdioasei încercări de redresare a maşinii, prima întrebare ce-i stă pe buze este «Unde-i fata?». Cu o aleasă intuiţie psihologică, autorii filmului nu investesc niciodată schimburile de replici dintre cei doi eroi cu funcţia de «care pe care»; dialogul nu este un joc de ping-pong, ci unul din instrumentele care susţin atmosfera; după câteva cuvinte îmbufnate: «Cam mare viteza», «N-am alta», Savu se înduioşează la gândul trecerii pe lângă satul său: «la uite mă, acolo este Neagra». Fata întreabă: «Satul lui, unde?» I se răspunde «fără chef»: «Dincolo de munte, acolo», pentru ca, imediat, eroul să mute discuţia pe un amănunt oarecare, legat de rotile maşinii: «I-auzi cum bate!»
Ani de zile am tunat şi fulgerat împotriva filmelor în care «se vorbeşte mult», am trăit cu prejudecata economiilor verbale.
Cursa, film în care se rulează — contabiliceşte socotind — o cantitate apreciabilă de vorbe, lasă însă mult mai mult decât peliculele cu «mar momente de tăceri», sentimentul liniştii, al pudorii, al neirosirii cuvintelor tocmai datorită perfectei cunoaşteri a rolului lor într-o astfel de poveste; ele ştiu să ocrotească, nu să întărâte: «Ei de ce plângi aşa, de ce plângi?» îi spune Savu fetei, după amara descoperire a poltroneriei celui pe care îl considera soţ. «E o porcărie, n-are rost. Dă-I dracului! Ai spus că mâncăm ceva. Mi-e o foame de înnebunesc!»
