REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



“Cursa” - Neirosirea cuvintelor


     Unul din păcatele mai vechi ale fil­melor noastre este şi o anumită ten­dinţă de a capta semnificaţia unor scene într-o frază cu iz aforistic, de a sublinia tensiunea unor momente printr-o maxi­mă moralizatoare, de a-şi împinge eroii la adevărate competiţii întru străluciri verbale. Rar, mult prea rar, cineaştii au curajul de a se lansa într-o investi­gaţie profundă, fără a se adăposti sub platoşa frazelor fundamentale, de a vorbi despre dragoste, fără cohorta declaraţiilor, despre despărţiri, fără in­termediul explicaţiilor lacriminde, des­pre erori, fără ape!ul la muştruluiala sprijinită pe autoritatea clasicilor.
     Filmele care reuşesc să scape din capcana vorbelor definitive sunt cele care, în fapt, descoperă una din auten­ticele surse cinematografice de frumu­seţe şi adevăr: puterea cuvântului care nu semnalizează emoţia, ci o provoacă atunci, numai în acel moment, datorită raporturilor aparte ce se stabilesc între ceea ce fac şi ceea ce spun persona­jele, datorită aparenţei discrepante din­tre ritmul psihologic şi tonalitatea verba­lă. O reuşită, din acest punct de ve­dere, este Cursa, film tandru, film al prieteniei şi al solidarităţii, în care nu se foloseşte, însă, niciunul din seria cuvintelor calde, tandre, afectuoase, etc. Filmul lui Timotei Ursu şi Mircea Da­neliuc execută adevărate slalomuri prin­tre replici aruncate scurt, în treacăt, printre cuvinte, fie prea sfioase, fie prea colţuroase, şi unele şi altele menite însă să protejeze fragile înjghe­bate între cei trei oameni aflaţi la drum. Într-o poveste care, privită dintr-un anumit unghi, închide în ea şi un elo­giu adus unei meserii aspre, niciunul dintre eroi nu se bate cu pumnii în piept pe seama bravurii profesionale. Panait se recomandă astfel: «Şi eu că­lătoresc. Foarte mult călătoresc. Cu maşina. Nu a mea, personală, nu...! Şofer la întreprindere». «Aveţi o viaţă» «Noi, şoferii? Destul de grea, lumea nu ştie!» «Eh, mai sunt alţii ...Mai greu e miner, nu crezi?»
     «Ursuzul» Savu, cel care nu ezită să i se adreseze fetei care-l întovărăşeşte: «Ia nu te mai fitâi acolo, că nu ne dăm în bărci aici! Numai o dată dacă smin­tesc volanul... Am 80 de tone», un astfel de personaj, după secvenţa de mare tensiune a primejdioasei încercări de redresare a maşinii, prima întrebare ce-i stă pe buze este «Unde-i fata?». Cu o aleasă intuiţie psihologică, autorii filmului nu investesc niciodată schimburile de replici dintre cei doi eroi cu funcţia de «care pe care»; dialogul nu este un joc de ping-pong, ci unul din instrumentele care susţin atmosfera; după câteva cuvinte îmbufnate: «Cam mare viteza», «N-am alta», Savu se în­duioşează la gândul trecerii pe lângă satul său: «la uite mă, acolo este Nea­gra». Fata întreabă: «Satul lui, unde?» I se răspunde «fără chef»: «Dincolo de munte, acolo», pentru ca, imediat, eroul să mute discuţia pe un amănunt oarecare, legat de rotile maşinii: «I-auzi cum bate!»
     Ani de zile am tunat şi fulgerat împo­triva filmelor în care «se vorbeşte mult», am trăit cu prejudecata economiilor verbale. Cursa, film în care se rulea­ză — contabiliceşte socotind — o can­titate apreciabilă de vorbe, lasă însă mult mai mult decât peliculele cu «mar momente de tăceri», sentimentul liniştii, al pudorii, al neirosirii cuvintelor tocmai datorită perfectei cunoaşteri a rolului lor într-o astfel de poveste; ele ştiu să ocrotească, nu să întărâte: «Ei de ce plângi aşa, de ce plângi?» îi spune Savu fetei, după amara descoperire a poltroneriei celui pe care îl considera soţ. «E o porcărie, n-are rost. Dă-I dra­cului! Ai spus că mâncăm ceva. Mi-e o foame de înnebunesc!»
(Cinema nr. 2, februarie 1976)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, cursa film, magda mihailescu, mircea daneliuc

Opinii: