Un bilet câștigător: “Două lozuri“ – cronică de film

     Să vezi și să nu crezi. Tocmai când ne spuneam că rătăcirea noastră printre vulgaritățile peliculei chipurile, umoristice, care ține să se ia la întrecere cu ceea ce aruncă pe piață emisiunile de entertainment televizionistic, pare o fatalitate, apare Paul Negoescu, acolo unde nu ne așteptam: o comedie cu parfum de Caragiale, cu o certă personalizare a prelucrării schemei dramaturgice. Inspirației inițiale i s-a adăugat și buna idee de a-i avea drept protagoniști pe cei trei actori cunoscuți din întâlniri anterioare, Dragoș Bucur, Alexandru Papadopol, Dorian Boguță, fondatori ai Școlii de actorie, care se dovedește a fi și o eficientă casă de producție. Nu știu cât de comici sunt ei luați separat, dar, deocamdată, împreună, alcătuiesc un trio în care talentul fiecăruia acționează ca un revelator al darurilor partenerului. Vorba muschetarilor, "toți pentru unul, unul pentru toți". Împreună - la bine și la rău. Binele ar fi perspectiva unui câștig la loterie. Răul - dispariția ei. Reacția comportamentală a fiecăruia, în ambele cazuri, este sursa hazului manevrat cu inteligență. Cei trei sunt, în fapt, fraierii cu candoare atent dozată, care cutreieră comediile lumii și care, în varianta autohtonă, își păstrează buna credință dezarmantă, naivitatea fără leac, pe care fiecare o maschează cum îi vine mai la îndemână. Personajele lui Boguță (Dinel) și Bucur (Sile), îmbrăcați cu haine ca de căpătat, în care par a se simți în largul lor, sunt cele două extreme: primul - umil, cel mai amărât (are de recuperat nevasta din străinătate, operațiunea cere bani, nu glumă), neajutorat, dornic de un câștig, dar și temător la gândul ghinionului; celălalt - inițiatorul acțiunii de a juca la loto, optimistul fără habar, avântat, atoatecunoscător, cu aplomb, pe care nicio catastrofă nu-l poate destabiliza. Între ei - Papadopol (Pompiliu), spilcuit, cu părul gominat, neîncrezător prin vocație și, nu mai puțin, prin știință. Are aerul că nu poate fi dus de nas, pentru că este la curent cu tot ce mișcă în lumea asta, cu toate mașinăriile politice naționale, universale, cosmice. Pentru el, toată existența este un lung șir de uneltiri, alegerile prezidențiale, revoluția etc. Nu există coincidență, hazard, noroc, numerele câștigătoare ale loteriei sunt și ele aranjate de alții. Nu are încredere în nimeni, ține banii la ciorap la propriu, bine distribuiți în șosetele la purtător. Nu duce lipsă de idei nici despre cinematograful zilelor noastre, cunoaște el foarte bine ce hram poartă filmul ăla cu "doi tâmpiți care duceau  o geantă cu droguri din Constanța la București". Aluzia la Marfa și banii, rostită chiar de unul dintre protagoniștii lui Cristi Puiu, are farmecul unui clin d'oeil cordial. Pentru a-i lăsa să se desfășoare pe amintiții amici, autorul îi trimite la drum, pe urmele lozului - de care au fost deposedați - cu o mașină de împrumut. Din clipa în care aflăm intenția detectivilor de ocazie de a vopsi vehicolul din alb în negru, împotriva legii, bănuim că nu va fi de bine. Așteptăm explozia comică, subliminal făgăduită. Va veni la capătul câtorva aventuri, descinderi în apartamentele unor vecini unde dau peste mici cuiburi de ghicitoare modern organizate, de prostituate cu dor de mare, de un tată iute la mânie etc. Nici urmă de umor gros, de tușe apăsate,

deși popasurile au fost în mediile predilecte ale confecționerilor de așa zise comedii destinate să spargă box-office-urile. Polemic sau nu, Paul Negoescu le bate obrazul acestora din urmă, demonstrând că vulgaritatea, chiar dacă s-a întins ca o buruiană, poate fi ocolită. Spectatorul merită respectul de a fi complice și în altfel de jocuri, cum ar fi, în cazul de față, mica horă a umorului absurd din scena mașinii vopsite în negru, pe care cei trei o prezintă polițistului ca fiind albă. Năucit, după răspunsul unanim, bietul om cedează. Variantă ad-hoc a cunoscutului proverb "Dacă trei îți spun că ești beat, du-te acasă". Este unul dintre momentele de vârf ale inspirației comice, în care eroii noștri nu-și mai încap în pene de atâta șmecheră izbândă, repede anulată, însă, de gogomănia din final: lipirea unui alt loz câștigător de frigider, cu minime șanse de recuperare. O modalitate isteață de a încheia filmul rotund, de a-i lăsa pe protagoniști așa cum i-am găsit: ghinioniști cu farmecul ingenuității. Restul - în ce măsură și cum anume aparține Paul Negoescu Noului cinematograf românesc, cât realism, cât minimalism, câte planuri-secvență putem număra, mi se pare literatură critică nu lipsită de tentația înregimentării cu orice preț a unui talent care își vede de drumul său.