REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

“Aici se ascultă şi se observă totul” : “Canalul” - cronică de film


     Sunt mai multe motive pentru a privi cu interes Canalul în varianta lui produsă de Televiziunea română. În primul rând pentru că se bazează pe „cea mai bună piesă românească a anului 2001”, aşa cum a considerat-o juriul UNITER când i-a acordat premiul. O piesă care a înregistrat deja un interesant parcurs de montări teatrale şi cinematografice (televiziunea Duna ne-a luat-o înainte, încredinţând regia chiar autorului piesei, Kincses Elemer). Există apoi numele lui Cornel Mihalache, un cineast cu o prestigioasă experienţă de documentarist şi care, în ultimii ani, a făcut primii paşi şi pe teritoriul filmului de ficţiune. Şi nu în ultimul rând este vorba despre o echipă de actori de incontestabil talent – Marian Râlea, Claudiu Bleonţ, Radu Amzulescu, Richard Bovnoczki, Adrian Ciobanu şi Antoaneta Cojocaru.
     Canalul e un film greu, cu multe implicaţii şi semnificaţii, în care bântuie puternic Maxim Gorki cu „Azilul de noapte” şi George Orwell cu „1984”. Acţiunea se petrece într-un spaţiu închis, aflat sub permanentă supraveghere, în care, de trei ani, supravieţuiesc patru bărbaţi arestaţi, dar nu şi condamnaţi pentru că nici un proces nu a avut loc între timp. Paznicii lor – un bărbat şi o femeie - îi consideră bandiţi deşi ei au făcut parte din elita societăţii, fiind un muzician, un profesor, un aviator şi un baron. Dialogul lor este de o înaltă ţinută intelectuală, chiar filosofică. Iar comportamentul lor, de o incontestabilă civilitate. Cu atât mai grele sunt umilinţele la care sunt supuşi fără motiv de către o brută de paznic, frustrat atât în planul vieţii personale cât şi în cel al vieţii sociale. Nevasta l-a părăsit după ce i-a strigat în faţă câtă silă îi face prezenţa lui („Comunistule! Legionar fanatic! Căcatule”), iar aceşti deţinuţi - care se încăpăţânează să fie solidari în suferinţă şi să nu se lase îngenunchiaţi decât, eventual, la propriu sub ameninţarea bâtei lui – îl umplu de furie şi de invidie („Vă invidiez pe voi aristocraţii pentru că sunteţi solidari”). Singura lui cale de a-i înfrânge este să-i dezbine, să le sădească în minte bănuiala că unul dintre ei trădează. Merele discordiei pe care i le oferă baronului sunt o pătură nouă, o pereche de cizme bune şi o întâlnire cu nevasta. Astfel se naşte suspiciunea: ce a oferit baronul la schimb? Femeia-paznic nu este nici ea mai simpatică. Dură, masculinizată, ea are înfăţişarea unui Capo de lagăr de concentrare şi o anunţă cu nedisimulată satisfacţie pe soţia baronului că „Aici se ascultă şi se observă totul”.
     Aceasta este cadrul narativ al piesei (şi, evident, al acestui film TV) în care se inserează discursurile despre ordine şi haos, despre Dumnezeu care a creat ordinea şi om („Nu vrei să fii Dumnezeu?” „Aş fi fericit să fiu om”), despre delaţiune (fiecare dintre ei a fost turnat de cineva), despre rezistenţa prin artă şi cultură (cei patru se concentrează să audă în cap acordurile unui concert de vioară sau să joace şah cu piese imaginare).
    Plasarea întregii poveşti la Canalul unde şi-au pierdut viaţa mii de deţinuţi nu se ilustrează decât prin referirile celor patru la diverse întâmplări trăite afară. Documentaristul Cornel Mihalache găseşte însă modalitatea pentru o deschidere spre exterior care într-un fel universalizează povestirea: pe unul dintre pereţii încăperii sunt proiectate secvenţe de filme document. Mai puţin inspirate sunt unele soluţii sonore, ca de pildă „Dunărea albastră” pe planul general al mizerabilului spaţiu concentraţionar (în realitate un platou TV dezafectat şi lăsat în paragină, la discreţia porumbeilor) şi nici gunguritul porumbeilor (probabil aceeaşi) pe scena primei reîntâlniri dintre baron şi soţia lui.
     În pofida soluţiilor mai cinematografice pe care le-a folosit realizatorul (decupaj, iluminare, încadraturi, mişcări de aparat etc) Canalul rămâne mai mult teatru şi mai puţin film. Un teatru în care strălucesc actorii. Un Marian Râlea care continuă să ne impresioneze cu fiecare apariţie a sa pe ecran (fie el mic sau mare). Un Claudiu Bleonţ într-o formă de care ne era dor pentru că ne-o aminteam din vremea tinereţii sale. Un Richard Bovnoczki şi un Adrian Ciobanu pe care ne-am dori să-i vedem mai des în cinema. Un Radu Amzulescu căruia filmul românesc îi este dator. Şi o Antoaneta Cojocaru, actriţă de mare sensibilitate, pe care regizorii Noului Val (deja vechi!) e de mirare că nu au descoperit-o.
     În final, toată stima pentru ideea programului special iniţiat de Demeter Andras, coordonator cu atribuţii de Director al Casei de Producţie TVR şi  intitulat 25+25 (1964-1989 şi 1989-2014), program care propune proiecte de rememorare – prin oglinda teatrului, a filmului şi a televiziunii – a anomaliilor unui sfert de veac de dictatură ceauşistă. Pe când însă o implicare directă a TVR în producţia de filme de cinema, după modelul surorilor ei, RAI, TF1 sau BBC?
 
 
 
 

Cuvinte cheie: canalul, cornel mihalache, cristina corciovescu, cronica de film, film de televiziune, filme romanesti, kincses elemer

Opinii:

0 Comentarii


Adaugă un comentariu