REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

O călătorie cu moartea: „Ultima zi” – cronică de film


     Dacă este să-l credem pe cuvânt, cel puțin pe acela de cineast invitat să răspundă unor întrebări, am putea reține că, pentru Gabriel Achim, "cinematograful este inutil". Ceea ce nu-l împiedică "să-l îmbrățișeze nemăsurat". Mutatis mutandis, în această privință, artistul nostru  are strămoși iluștri, printre alții pe apriga Madame de Staël, cea care socotea muzica "o nobilă inutilitate", dar tocmai de aceea, susținea ea, "ne emoționează atât de profund". Mai mult ca sigur că, dincolo de lecturi, nimic nu-l leagă pe Achim de nonconformista fiică a luminilor, dar dorința de a șoca e veche de când lumea. O luăm în seamă atunci când nu e un simplu moft, când străbate secolele însoțită de un mister al emoției, "al îmbrățișării nemăsurate". Autorul lui Bric-Brac, al Visului lui Adalbert sau, acum, al acestui Ultima zi, iubește cinematograful. În felul lui, semeț, uneori agresiv. Îl introduce în corpul filmelor sale ca pe un material de construcție cu secretele la vedere sau ca pe un citat. Nu întâmplător, una dintre preferințe se îndreaptă către Amatorul lui Kieslowski, cel care descoperă minunile, mai ales pe cele manipulatorii ale cinematografului. În Ultima zi (după un scenariu semnat de autor împreună cu mai vechiul său colaborator Cosmin Manolache) fundalul referențial este marcat de mici evocări ale îndeletnicirii de a "înregistra momente importante din viață", cum mărturisește protagonistul.  Poate de aceea filmul are aerul acelor opere deconcertante, mai  limpezi în detalii decât în întregul lor. Se lasă desfăcut în fragmente care vor să ne spună cum și cât de mult știe autorul să întrețină o atmosferă, să sugereze o psihologie derutantă, să introducă personaje pe care nu știm prea bine de unde să le luăm. Vom înțelege mai târziu că asistăm la o călătorie cu moartea. Dar, până atunci, alunecă pe lângă noi peisaje nu tocmai îmbietoare (noapte, senzație de frig, foșnetul ierburilor în bătaia vântului), neliniștește o muzică precum o fierbere de sunete și ne mutăm cu privirea dintr-o mașină în alta, acolo unde patru bărbați, dintre care unul nu a avut succes cu instalarea lui într-o mănăstire, fac cale întoarsă la rosturile lor pământene. Adrian, candidatul la călugărie (Mimi Brănescu), cu gâtul înțepenit într-o minervă, scoate rar câte o vorbă, în schimb, celui care conduce, primar de felul lui și cineast amator (Doru Ana), nu-i mai tace gura. Celălalt vehicul este ocupat de polițistul localității (Adrian Văncică) și de un tip cu rol incert, dar care se anunță drept Președintele Ligii tineretului creștin (Adrian Ciglenean). Mai marele grupului se dovedește a fi primarul, omul care știe tot, de la compoziția unui bun pilaf la calitatea unei pelicule rămase amintire ("Eu știu cu ce se mănâncă arta asta") sau importanța unui loc de veci. Distingem, în șuvoaiele lui verbale, o ostentație a declarațiilor sentimentale, dar cam în doi peri, la adresa amicului fără norocul vieții monahale ("Primul călugăr pe care îl dă orașul nostru, eveniment istoric. Este prietenul meu de suflet, poate cel mai bun") și cinismul de care are parte bătrânul cules în drum, dovedit ulterior a fi un escroc  ("Tataie, dacă n-ai loc de veci ai trăit degeaba"). Drumul e lung și, încet-încet, printre inevitabile banalități sunt introduse temele mari, ale religiei, ale morții, vinovăției. Companionul tăcut nu-și răcește gura pe nimicuri, emite un panseu prețios despre nemurire ("Oasele noastre ne păstrează ADN-ul, ne păstrează pe toți, ca o bibliotecă") sau o evocare metaforică a împărțirii existenței cu porumbelul Coriolan, "ani de zile singurul lui rost". Coriolan - prilej nătâng al cuiva de răstălmăcire a numelui în "Cornel, Cornel Dinu" (fotbalistul). Râde cine poate. Omul a căpătat chef de spovedanie, "Aș vrea să vă zic ceva, nu e ușor să-ți cer iertare...când nu ești sigur că ce-ai făcut a fost o greșeală" etc. Din punct de vedere dramaturgic, spusele lui Adrian; cam pe nepusă masă, sunt un fel de aconto pentru operațiunea de dezlegare a ițelor apropiatei întorsături a poveștii. Odată cu instalarea în locuința primarului, putem vorbi de un fior al promisului thriller. Suntem pe terenul lui, acolo unde se poate desfășura în voie, cu nerușinarea măruntului deținător de putere, a celui care dispune de tot ceea ce îi trebuie pentru a pune la cale un spectacol, cu accente grotești, al supunerii, umilirii, răzbunării. Oaspeții nu au încotro, sunt prizonieri, cum probabil au mai fost și altădată, în raporturile lor cu autoritatea. Curge vinul, pe masă tronează, dezgustător, un lighean cu hălci de carne, pușca cehoviană este dată jos de pe perete, deocamdată se trage în joacă, primarul își face de cap obligând polițistul să înghită hârtia unui simulacru de contravenție, își bate joc de toți, nu-l iartă nici pe Tarkovski numindu-l pe călugărul - aspirant Adrian Rubliov și, adevărat tur de forță pentru actorul Doru Ana - într-un rol de întindere de mult meritat - ni se oferă o lungă, derizorie hermeneutică a figurii iepurașului, însemn pascal, căruia atotștiutoarea gazdă îi găsește o utilitate și printre simbolurile Crăciunului. Episod bizar, în intenție o posibilă distorsiune a ideii de sacrificiu, înlocuirea mielului cu "iepurașul care se răzbună pe Cristos" sau o amânare a deznodământului. Complicat și nu știu cât de necesar. Thrillerul este mai degrabă întreținut de simplitatea unor scene în care se simte apropierea furtunii (vezi rufele puse la uscat), de prezența misterioasă, tăcută a nevestei însărcinate (Rodica Lazăr; frumos cadrul mut al acelui față-n față cu Adrian, fost iubit), de imaginea capului plecat a prietenului presupus vinovat - condamnat, miel fără împotrivire, dus la tăiere, sărutat cu ipocrizie pe creștet, de presimțirea unei târzii răzbunări. În sfârșit -  așteptata ieșire la aer, cu pușcă cu tot. Instrumentul trebuia pus la treabă. Câteva focuri și bănuita, perversa încântare a lui Gabriel Achim, la gândul că ne vom bate capul cu numărarea morților. Dacă vor fi fost mai mulți. În ceea ce mă privește, plăcerea mea a fost alta, aceea de vedea un final excelent al unui film de multe ori descumpănitor, cu țintă schimbătoare, între jocul pe marginea unui gen cinematografic și tentația moralei. Doi câini, aproape hidoși, hăpăiesc resturile de carne rămase de la ospăț. Planul este lung, sufocant de lung. O cortină care întârzie să fie trasă peste urâțenia vieții căreia tocmai i-am fost martori. 
(15.05.2017)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film ultima zi, doru ana, filme romanesti, gabriel achim, last day film, last day film review

Opinii: