“Dincolo de pod” - cronică de film

     Ştiam, de la Fefeleaga şi Vâlva băilor, cu câtă îndrăz­neală cuviincioasă se poate apropia Mircea Veroiu de opera unui clasic, cu câtă adâncă înţelegere îi poate fora sensurile, cu câtă supunere se pleacă în faţa esenţialului, cu câtă lipsă de prejudecăţi înlătură ceea ce nu este esen­ţial. Ştiam, deci, că Mircea Veroiu nu ecra­nizează o operă literară, ci o recreează în legea filmului şi pentru legea filmului, asa încât nu mă aşteptam să văd «Mara» de Slavici, ci Dincolo de pod de Veroiu. Şi totuşi Dincolo de pod este dincolo de toate aşteptările. Fără nicio îndoială că despre filmul acesta s-ar putea spune: e un regal de frumuseţe plastică, o minunată galerie de tablouri vivante, o superbă vic­torie a imaginii, nimic n-ar fi minciună, dimpotrivă, adevăr, dar nu cel întreg, pentru că în acest film tot ce pare a fine de supra­faţă, ţine de fapt de miez. De miez, adică de concepţie. lar în concepţia acestui artist numit Mircea Veroiu, nu încape viaţa în linii groase, nu încap trăsăturile apăsate, nu se află la ea acasă vulgaritatea, banalitatea, gândul sau ideea «la îndemână».
     Pentru Mircea Veroiu, Mara nu putea fi o «muiere mare, spătoasă, greoaie», des­criere ce la Slavici dădea caracterul de forţă al personajului, Veroiu a împrumutat Marei înfăfişarea mai degrabă fragilă a Leopoldinei Bălănuţă, a înlocuit forţa fizică, exterioară, cu forţa psihică, a pus nu pe umerii, ci pe chipul actriţei (chipul acesta trecut prin toate stările cu atâta nuanţă, cu atâta subtilă cunoaştere a trăirii) miza de forţă a personajului şi iată că această nouă Mară despuiată de virtuţile ei literare rămâne în esenţă tot Mara lui Slavici. Dar o Mară uşor idea­lizată, cu forţa nici măcar atinsă de um­bra unei îndoieli. Astfel acea foame nesă­ţioasă de bani din carte este scoasă de sub semnul unui personaj şi pusă sub semnul unei lumi. Mara însăşi iese de sub semnul lăcomiei şi rămâne doar sub acela al unei tragice inutilităţi. Din aceeaşi fugă de lucru­rile şi locurile comune l-a creat, cred, scena­ristul Mircea Veroiu, pe acest alt Naţl decât cel din carte, aici numit Hans, altul nu numai ca înfăţişare, ci şi ca struc­tură şi reacţie la propria-i structură. Naţl este un născut învins. La Slavici el ratează banal, în băutură. La Veroiu, Naţl rămâne, da, un născut învins, ratarea este însă mai dure­roasă, pentru că este a spiritului, a unui spi­rit deschis noului, dar fără forţa de a-I înfăptui. De altfel acest personaj aşază o altă pecete asupra întregului film: pecetea unui romantism inexistent la Slavici, dar potenţial posibil din moment ce epoca este cea ro­mantică. Totul se zideşte în jurul acestei at­mosfere romantice, totul se raportează la ea: dragostea Sidei cu Hans, relaţiile ei cu restul lumii, reacţiile celorlalţi în faţa ei. Un romantism sobru ce despoaie proza lui Slavici de vălurile ei colorate şi o aşază într-o lumină clară, tăioasă, sub care dra­matismul se transformă în tragic. Un tragic şi el limpede, rece, sobru. În această at­mosferă încolţeşte un grăunte de violenţă justificată ce pătrunde chiar în carnea filmului, chiar în stilul regizorului. Dincolo de pod nu mai are lentoarea îngheţată a Fefeleagăi, Dincolo de pod se mişcă altfel, mai scurt, mai concis, dar şi mai puternic ca forţă de şoc, dar şi mai accesibil cred. Mai accesibil prin modul de a povesti, prin ritm, prin această fabuloasă imagine pic­turală mereu plină de detalii vii ce ţin parcă balanţa vieţii în acest film al morţilor: firele ierbii cu rozul unei flori pierdut printre ele, lumina unei lămpi în cadrul ferestrei, pe­reche cu lumina unei lumânări, funiile de cepe strălucitoare, pereche cu lumânările albe şi galbene din prăvălia Marei, măcelăria cu roşul viu al cărnurilor printre care zace cel ucis, chilia măicuţei Aegidia (alt per­sonaj virat cu forţă şi voinţă tot spre nobleţe, nobleţe uşor bolnavă, interpretată de o Irina Petrescu de zile mari), piaţa şi strada pe care tot timpul trece cineva. Planul doi, exact acest plan doi mereu plin, mereu mişcat cu rol de «ramă a tabloului», căci el închide în sine nu doar imaginea, ci şi sensul ei, exact acest plan doi dă filmului o senzaţie stranie, de încremenire şi mişcare în acelaşi timp, de apă trecută pe sub o pojghiţă de gheaţă. Apa aceea fiind viaţa de «dincolo de pod», dincolo de podul real sau imaginar dintre oameni, dintre oameni cu destine normale şi cei aşa-zis marcaţi. «Mara» lui Slavici era, în esenţă, un asemenea pod între firesc şi nefiresc şi Veroiu n-a pierdut esenţialul, ci doar l-a desprins de neesen­ţial şi l-a dus mai departe. Mai departe ca sens. Astfel, între Hans şi Bandi, fratele natural, există nu numai o asemănare fizică, ci şi una spirituală, căci amândoi se află sub semnul aceleiaşi soarte. O asemă­nare există între Hans şi Burdea, cel care se lasă ucis şi se înfrăţeşte astfel întru ratare cu Hans. Chiar şi un personaj secundar (tânărul revoluţionar interpretat de Aurel Gruşevschi, acel grozav călăreţ ce tulbura liniştea locului) seamănă cu Hans şi cu Bur­dea şi cu Bandi pe aceeaşi idee a apartenenţei la o familie anume. O asemănare există între Mara şi noua podăriţă, între jupâneasa Bocioacă şi fiica ei, între Regihina cea infirmă şi Sida. Veroiu închide verigă după verigă lanţul acestor destine atât de puternic asemănătoare, încât asemănarea ajunge până în chipul oamenilor şi veriga finală se întâlneşte cu prima într-un gest de cerc. Dar nu, nu în imaginea finală ci, mi se pare, într-o minunată secvenţă — după mine pagină de antologie—aceea în care maica Aegidia acoperă cu vopsea albă luciul oglinzii ce răsfrânge chipul ei şi al Sidei. Mai întâi al ei, apoi al fetei într-o ordine logică, de logică a firii, a naturii. Gest de supremă renunţare, dar şi de voinţă: orice renunţare trece printr-o uriaşă voinţă. Gestul acela întipăreşte pe chipul Sidei o expresie al cărei sens ni se dez­văluie în final, în momentul în care Sida se lasă să cadă pe scaunul Reghinei. Este «ieşire din joc», un refuz de contact cu o lume atât de puternic supusă unor legi obscure, atât de lipsită de logică, de generozitate şi înţelegere.
     Această tratare romantică nu roman­ţioasă, tragică nu dramatică, este plusul pe care-I aduce Veroiu operei lui Slavici. Căci filmul său, finalmente, nu spune cu nimic mai puţin decât romanul lui Slavici. Dar o spune într-un limbaj anume şi cu o anume detaşare, detaşarea celui venit cu un secol mai târziu.
Logică. Luciditate. Detaşare. Geometrie a sentimentelor. Sobrietate. Toate acestea se leagă de stilul Veroiu. Simetric aşezată faţă de acest stil, puterea lui Călin Ghibu de a-I transmite, de a-I face vizibil prin imagini. Nici n-aş spune că imaginea îi aparţine lui Călin Ghibu, iar regia lui Mircea Veroiu, aş spune că filmul le aparţine, Mircea Veroiu şi Călin Ghibu fiind unul dintre acele cazuri rare de întilnire perfectă pe aceeaşi lungime de undă artistică. Restul e meserie. lar meserie înseamnă, de pildă, să-ţi găseşti colaboratorii şi mai cu seamă să ştii ce să le ceri. Decorurile arhitectului Nicolae Drăgan sunt parcă smulse din sufle­tul locului, fără ca măcar o umbră din efortul făcut să mai transpară pe ecran, costumele Hortensiei Georgescu sunt însăşi nobleţea — atât de dorită de Veroiu pentru filmul său — muzica, numită aici ilustraţie muzicală şi semnată Romeo Chelaru, subliniază sub­til romantismul acestei poveşti «de dragoste, de luptă şi de moarte», cum ar putea fi supranumit oricând şi oriunde un film ca Dincolo de pod. Meserie mai înseamnă să obţii acea distribuţie ideală pentru filmul tău. Maria Ploae în rolul Sidei şi Andrei Finţi (încă student) în rolul lui Naţl sunt cu adevărat perechea de care avea nevoie filmul acesta. Mircea Albulescu, cu măsură şi aşezare «bătrânul Huber», Florin Zamfi­rescu un foarte bun Trică jucat pe coarda blajină a personajului, Ovidiu-luliu Moldo­van un Burdea antipatic, cu farmec şi cu ironie. lon Caramitru bine aşezat în sutana părintelui Codreanu, Florina Cercel şi Petre Gheorghiu — soţii Bocioacă, găsiţi şi folo­siţi precum se cuvine: în umbră, jupânul Bocioacă; strălucitoare, cu un fel de în­crâncenare însă, jupâneasa.         
     Da, restul este meserie, dar acea meserie pe care o dobândeşti abia după ce i-ai trecut graniţele şi te afli dincolo de ea, pe dome­niile Artei. Dincolo de pod este cu ade­vărat acel dincolo.