“Balul de sâmbătă seara”: Libertate, dragoste şi poezie ca reţetă a fericirii

     Libertatea poate fi şi prilej de bucurie şi de tindere spre fericire. Libertatea poate fi şi prilej de realizări artistice neconvenţionale. Realizat în 1967, în plină epocă de deschidere liberală din întregul lagăr socialist, dar şi de căutări avangardiste cinematografice, realizatorii – regizorul Geo Saizescu şi scenaristul scriitor D.R. Popescu – ne oferă un film în care constrângerile exterioare sociale şi politice par să nu existe. Există doar căutarea fericirii şi împlinirii în dragoste mai mult decât împlinirea în profesie. Există doar tinereţea în toată poezia, umorul şi farmecul ei. Există şi şantierul hidrocentralei de la Porţile de Fier, există şi farmecul unic al zonei de la Turnul Severin, unde fluviul a învins muntele şi a desăvârşit câmpii, sau o mică insulă pe care omul urmează să o distrugă .
     O comedie lirică, „dulce-amăruie, despre setea de absolut în dragoste, superioară prin subtilitate, întregei opere a lui Saizescu”. (T. Caranfil)
     Nu întâmplător filmul se intitulează Balul de sâmbătă seara, deşi niciunul dintre eroii filmului nu participă la el; dar din perspectiva acestei întruniri festive viaţa şantierului capătă dimensiuni extrem de omeneşti pe care cineaştii îşi bazează originalitatea filmului. Universul prezentat este plin de veselie tinerească la care se adaugă o ironie tandră şi uneori uşor absurdă la adresa oltenilor. De altfel nu numai regizorul Geo Saizescu, ci şi Mariella Petrescu, interpreta Ralucăi sunt olteni. Probabil ne aflăm în epoca bancurilor cu olteni.
     Aşa că filmul începe cu o tărăboanţă (nu i se poate spune căruţă) inexistentă în realitate (o vom revedea totuşi în Păcală), la care e înhămat nu un cal ci un măgar, iar în locul dulăului agăţat de oişte aleargă cuminte un simpatic şi mic căţeluş de rasă (parcă pekinez). Atelajul e condus de un încurcă-lume, sau mai bine-zis de un încurcă maşini pe curba neprietenoasă a şoselei, şi va sfârşi în curând, mai puţin vieţuitoarele, spulberat de tren. Pupându-şi măgarul pe frunte de rămas bun şi luându-şi căţelul în braţe, Stelian Papă (Iniţialele eroului sunt conforme cu ale actorului Sebastian Papaiani, de la care împrumută şi cele patru litere ale numelui de familie – omagiu aproape perfect adus acestuia!) ei bine, el intră în lumea vastă şi complexă a şantierului de la Porţile de Fier, “la şcoală!”
     Ajuns şofer pe o rablă cu care transportă zarzavaturile la cantina şantierului, el cucereşte două frumoase fete, una blondă, Lia din Craiova (Ana Szeles) şi alta brună, Raluca (Mariella Petrescu), dar neputându-se hotărî cu care să rămână şi inspirat de un accident de muncă în care se răneşte la mâini, el le trimite două scrisorele prin care, deşi “cu mâinile tăiate”, le cere să-l aştepte la gară. Care va veni cu aceea va rămâne. În condiţiile astea, desigur, nu vine niciuna şi din visele sale poetice şi zglobii se trezeşte la realitatea cenuşie a vieţii adevărate din gara Craiova într-o zi de toamnă mohorâtă, dar plină de farmecul filmării în stil cine-verite.
     Deşi “camionagiu”, nedemn de o balerină ca Lia, cum remarcă unchiul acesteia (Mihai Fotino), ba chiar şi mai rău,“zarzavagiu”, Papă nu are niciun fel de complexe, e simpatic, şi vesel. Ia în maşină pietoni, dacă ştiu să cânte (de preferinţă “M-a făcut mama oltean”). Şi e păcălit de Raluca, autostopistă pentru mătuşa ei mai în vârstă şi bicicleta acesteia. Trimitere la “baba şi motocicleta”?
     Filmul are o mulţime de gaguri, alternând cu foarte frumoase filmări de planuri întregi şi generale din lunca Dunării, cu păduri şi poiene îmbietoare pentru îndrăgostiţi. O vizită pe insula Ada Kaleh care urmează să dispară în favoarea barajului de la Porţile de Fier aduce o notă de melancolie şi rămâne un document istoric.
     Graţioasa şi blonda Lia ştie să danseze elegant în noaptea caldă de vară în cinstea lui Papă. Iar “basmaua cântăreaţă” (adică muncitoare la o fabrică de basmale, botezată cu ironie tandră aşa de Toma (Octavian Cotescu), Raluca , se iveşte goală din undele Cernei (o trimitere clară dar modernă la zeiţa apărută din spuma mării) şi , la chemarea lui Papă, apare seara la fereastra casei într-o prea picturală imagine, amintindu-ne de odaliscele lui Ingres. Frumoasă actriţă!
     Cât priveşte personajul Papă el se bucură de o complexitate rară. Deşi locuieşte în organizare de şantier, face vocalize în baia cu spumant, într-o latină incertă, de bucurie cântă “Toreador”, şi dă indicaţii de regie pentru un Hamlet neprofesionist (Constantin Băltăreţu). Dialogurile între colegii de cameră sau de şantier aduc un firesc şi o spontaneitate care ne fac să credem că, probabil, şi actorii au un merit în realizarea lor, improvizând, dincolo de indicaţiile din scenariu. Avem plăcerea să-i vedem în splendoarea tinereţii lor pe Octavian Cotescu, şoferul Toma flegmatic şi în şort (!!), Mihai Fotino, George Motoi, Cornel Patrichi, Coca Andronescu, Puiu Călinescu sau Draga Olteanu, viitoare Matei, ca precupeaţă, dar pe tocuri… Puţine filme reuşesc să transmită atât de sincer trăiri de libertate, dragoste şi poezie ca o reţetă a fericirii mult visate.