Corespondență de la Veneția 2015. ”Cinematograful și-a deschis cu adevărat granițele”

        Este evident că filmul care deschide o manifestare aniversară nu e ales la întâmplare. În acest an, onoarea de a inaugura cea de a 30-a aniversare a secțiunii Settimana internazionale della Critica a revenit debutantului italian Adriano Valerio, cineastul care a hotărât să-și numească primul lungmetraj cât se poate de simplu, Banat, în paranteză Il viaggio / Călătoria. Evenimentul s-a bucurat chiar de prezența președintelui întregii Biennale venețiene, Paolo Baratta, care avut și primul cuvânt : ”Trebuie să fim atenți când avem în față operele de început ale tinerilor – ne-a spus domnia sa – pentru că este vorba despre noile energii ale cinematografului. Un film se naște și prin solidaritatea generațiilor, de aceea am în vedere și necesarul sprijin al maeștrilor. Sunt bucuros să știu că un regizor italian, cu o anumită experiență existențială, vă propune acest film. CV-ul este patrimoniul fiecăruia”. Adriano Valerio are, se vede bine, o anumită experiență existențială, dar și una cinematografică. Nu extinsă, dar importantă. Scurtmetrajul 37°4S i-a adus, în 2013, o Mențiune la Cannes, iar în anul următor, un Premiu special ”Nastro d’argento”. Anna Maria Pasetti, una dintre selecționerele Settimana, și-a motivat astfel opțiunea:”Este o operă curajoasă, care ne descoperă o personalitate matură. Plecând de la o poveste al cărei pretext era criza economică, Adriano Valerio descrie depeizarea interioară și geografică a personajelor, în căutarea identității. Traseul – între străduțele din Bari și satul românesc în iarnă”. Aceasta a și fost de la bun început intenția autorului. “Aș vrea ca publicul, după ce îi va părăsi pe eroi pe o plajă pustie a Mării Negre, să-și pună această întrebare, să se interogheze asupra motivelor care au împins doi tineri italieni de 30 de ani, întreprinzători, capabili, determinați, să se trezească la 1400 km. de casă, în căutarea unui pic de fericire profesională și sentimentală. Și asta, într-o epocă în care Italia este văzută ca o țară a miracolelor de către migranții veniți din Est, iar eroii mei se îndreaptă spre România. Alegerea Banatului a venit în urma unei discuții cu un prieten care a avut o poveste adevărată, dorise să cultive mere într-un ținut despre care i s-a spus că este minunat. Am petrecut câteva săptămâni în România, în Banat, căutând locuri și chipuri adecvate istoriei de pe ecran”. În cele din urmă, pelicula s-a născut, nu ușor, ca o producție Movimento Film cu Rai Cinema, coprodus de Ars Digital, Kt Film and Media și Parada Film, dinamica noastră Ada Solomon fiind prezentă la Veneția, alături de Cătălin Cristuțiu, care a asigurat montajul, și Ștefan Velniciuc, al treilea nume actoricesc pe generic. Mărturisesc că mai întotdeauna mă duc cu inima strânsă să văd filmele plasate în decorurile țării noastre. Prea mizerbiliste, uneori, prea amatoare de pitoresc și folclor, alteori. Nimic din toate acestea în Banatul lui Adriano Valerio. Încă de la primele cadre, peisajul menit să-l întâmpine pe Ivo, agronomul care și-a găsit pe la noi de muncă, nu este deloc primitor, iernile noastre nu sunt blânde, omul nu cunoaște pe nimeni. De o altă întâmpinare va avea parte, ceva mai târziu, iubita acestuia. Pe ea o așteaptă cineva. Discret, natura participă altfel, și această trecere subtilă spune ceva despre un anume simț al nuanțelor și al înlocuirii vorbelor prin stări. Oamenii sunt mai degrabă retrași decât aspri, nu se plâng când treburile nu le ies cum vor, când natura le este potrivnică. Regizorul mărturisea că l-a ales pe Ștefan Velniciuc pentru misterul indus de actor. Cu căciula de țăran înfundată pe cap, cu mersul apăsat și chipul marcat de o tăinuită suferință, actorul ar trebui observat cu mai multă băgare de seamă și de regizorii noștri. După proiecție, un public transportat emoțional și de un final marcat de dramaticele acorduri ale melodiei “Să nu uităm să iubim trandafirii“ (Florin Bogardo), de glasul Margaretei Pâslaru, a vrut să știe mai multe despre aducerea pe lume a filmului. Velniciuc a declarat, în italiană, spre plăcerea celor din sală, că este un debutant. Pentru prima oară a jucat rolul unui țăran. Din păcate, protagonistul, Edoardo Gabbrielini, nu a putut fi prezent, dar ne-a transmis convingerea sa în persistența amintirilor din timpul turnajelor care l-au purtat din Puglia în România, din Macedonia în Bulgaria: ”E minunat să lucrezi cu echipe din atâtea țări, ca și cum cinematograful și-a deschis cu adevărat granițele”.