Document.Art. a împlinit 20 de ani

     La sfârşit de septembrie (26-29), în Bucureşti, s-a desfăşurat IFFEST DOCUMENT. ART. - un festival internaţional, iniţiat în 1993 de către profesorul Nicolae Luca şi susţinut de Uniunea Cineaştilor din România. Dedicat documentarelor de turism, ecologie şi artă, el este membru titular al Comitetului Internaţional al Festivalurilor de Film Turistic, cu sediul în Austria, şi este inclus în calendarul Organizaţiei Mondiale a Turismului (UNWTO).

     Anul acesta, dintre cele 65 de documentare în competiţie, doar 9 sunt româneşti, majoritatea producţii de televiziune. E puţin, mai ales în comparaţie cu Spania, de pildă, care a venit cu 20 de documentare, preponderent de artă. Alte ţări participante la proiecţiile organizate în grădina Muzeului Antipa au fost Italia, Polonia, Austria, Croaţia, Serbia, Cuba, Chile, Cehia, Portugalia, Rusia, Franţa, Brazilia şi Dubai. Premiile s-au acordat pentru categoriile Artă, Ecologie şi Turism. Regizorul Juan Beiro Martinez a câştigat Marele Premiu „Golden Eagle” cu documentarul Dinosaurios in 3D, un film despre dispariţia cinematografelor din Spania, spaţiul nostalgic al oricărui cinefil.
        Atât preşedintele festivalului, prof. Nicolae Luca, cât şi criticul de film Dana Duma, membru în juriu, deplâng faptul că de la o ediţie la alta prezenţa documentarului românesc e din ce în ce mai scăzută. Totuşi, trei dintre cele nouă producţii selectate în competiţie şi-au aflat locul în palmaresul final. Documentarului de artă/teatru Insula al regizorului Laurenţiu Damian i s-a decernat Premiul juriului, reportajul Paradisul discordiei, realizat de Carmen Avram, a primit Premiul pentru subiect original de ecologie, iar Premiul pentru emisiune tv de turism a fost câştigat de Exclusiv în România – Mocăniţa, realizat de Cristian Tabără.
 
Documentarul trebuie să aibă o poveste care să emoţioneze
 
     Realizatoarea emisiunii “În premieră” de la Antena 3, Carmen Avram, este deja familiarizată cu podiumul competiţiilor internaţionale, fiind multipremiată din România şi până în America. Din vasta sa experienţă în genul documentar-reportaj ne-a împărtăşit câteva gânduri.
    
     “Cei care lucrează în televiziune simt nevoia să se autodepăşească, să facă ceva deosebit. Noi avem o echipă foarte talentată, vrem să experimentăm. Şcoală de documentar în România nu prea e, din păcate. Învăţăm de unde putem şi încercăm să facem documentar, dar e foarte greu. Mai întâi, pentru că documentarul presupune timp şi bani foarte mulţi, pentru că poţi să lucrezi şi un an la un astfel de film. Oricine lucrează în televiziune şi iubeşte imaginea, dar şi povestea, are toate şansele să devină creator de documentare. Din păcate, la noi nu se “consumă” documentarele, dar se poate crea un public, dacă reinventăm un pic acest segment. Din experienţa mea, oamenii care se uită la televizor nu mai au răbdare. Cadrele lungi, interminabile, poveştile de care tragi, nu mai ţin. Ca să captezi atenţia, trebuie să-l mişti pe spectator în permanenţă. Dacă ştim să facem un documentar dinamic, interesant pe tot traseul, vom avea în România un public pentru acest gen artistic. Sunt destui oameni care ar putea să facă acest lucru, dar e un produs de nişă.
     Eu cred că e o falsă problemă şi un fals reproş că un produs e comercial. Nu-ţi poţi permite să nu fii comercial. Trebuie să-ţi prezinţi arta şi să o faci comercială. Dacă pici în derizoriu, nu mai eşti comercial, eşti mic. Dacă ştii să jonglezi cu comercialul şi arta, cu imaginea şi sunetul, cu povestea, poţi să redescoperi documentarul. Toată viaţa noastră e făcută din poveşti. Colega mea, Yevgeniya Kironaki, este un om care vede povestea în locuri unde alţii nu o văd. Pentru Paradisul discordiei a stat mult timp în Delta Văcăreşti, a vorbit cu oamenii locului. Valoarea documentarului realizat de ea e cu atât mai mare cu cât povestea e spusă chiar de personaj, cel care o trăieşte. Nu ne aşteptam la un premiu, dar filmul ăsta are o anume tristeţe tipic românească. După ce a fost difuzat, Ministerul Mediului a luat măsuri pentru prezervarea acestui loc. Din păcate, oamenii de acolo vor fi expropriaţi. Totul e cu dus-întors.”
 
Documentarul românesc, tradiţie şi actualitate
 
     Preşedintele juriului de la această ediţie, criticul de film Călin Căliman, este un bun cunoscător al documentarului românesc, a scris cărţi despre acest gen artistic.
 
     - Cum sunt cele trei filme româneşti premiate?
    
     Anul aceasta, spre deosebire de alte ediţii ala festivalului, prezenţa românească a fost competitivă şi au fost câteva filme care au atras atenţia în mod special, aşa că au intrat în palmares. Mă refer la documentarul de televiziune despre zona Deltei Văcăreşti, incertă din punct de vedere juridic, dar care s-a dezoltat din punct de vedere ecologic. Este un film despre destinul oraşului, în general, şi despre posibilitatea ca această zonă din Bucureşti să intre în circuitul mondial al zonelor ocrotite în mijlocul unor comunităţi urbane mari. Filmul Paradisul discordiei este realizat de o echipă coordonată de Carmen Avram, din care face parte şi o fostă studentă de-a mea, Yevgeniya Kironaki, foarte talentată de altfel, care a şi avut ideea realizării filmului.
     Mi-a reţinut atenţia, în mod deosebit, filmul Mocăniţa, realizat de Cristian Tabără pentru TVR, pentru că este o producţie care denotă multă sensibilitate din partea autorului. Pe valea Vaserului, pe unde trece şi azi o mocăniţă, Cristian Tabără adună poveşti din Primul şi al Doilea Război Mondial, care au marcat locurile respective, şi le asociază cu realităţile prezente. Este un film turistic de conţinut, cu poveşti emoţionante. Este, de exemplu, povestea unui străin care, pe un deal din apropiere, a fost salvat de la moarte, în Primul Război Mondial, şi a revenit, la vârsta senectuţii, să vadă acel loc. Viaţa locurilor e conjugată cu viaţa oamenilor. 
Un film de artă deosebit este Insula, al lui Laurenţiu Damian, care nu e la primul documentar despre regizorul Silviu Purcărete, dar îşi continuă un gând artistic, şi o face cu o artă a documentarului pe care o posedă încă din anii '80, când a debutat. A avut o serie de filme interzise atunci.
 
     - Care e efectul acestui festival asupra producţiei de documentare?
 
     E bine că există acest festival, pentru că încurajează creaţia românească, mai ales că Studioul Sahia, specializat în realizarea de documentare, e, practic, într-o moarte lentă de 15-20 de ani. E ca într-o comă indusă, din care nu ştiu dacă se va mai trezi vreodată, pentru că nimeni nu se ocupă de „vindecarea” lui. Astfel de festivaluri susţin cauza documentarului românesc.
     În competiţie, totuşi, au fost mai mult documentare realizate în televiziune. Practic, cele două filme sunt emisiuni de televiziune şi sunt primite în festival ca atare, dar asta nu ne împiedică să le apreciem cum se cuvine, pentru că au ceva de spus şi o spun frumos.
     Eu sunt un mare fan al filmului documentar, am scris şi o carte despre acest gen cinematografic. În ultimii 50 de ani s-a schimbat destinul filmului documentar românesc, care are tradiţii internaţionale. Noi luam Premiul filmului documentar în 1939, la exigentul Festival de Film de la Veneţia. Era un documentar de Paul Călinescu, Ţara Moţilor. Am luat şi „Palme d’Or” la Cannes în 1969, cu documentarul lui Mirel Ilieşiu, Cântecele Renaşterii. Avem o tradiţie internaţională, e păcat să o pierdem. România are o prioritate mondială şi în ceea ce priveşte documentarul ştiinţific, pentru că, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, doctorul Gheorghe Marinescu a făcut nişte cercetări medicale cu ajutorul cinematografului. E păcat să pierdem aceste tradiţii din neglijenţă sau incompetenţă.