În căutarea… „Scrisorii pierdute”

Convorbire cu Jean Georgescu, părintele celui mai «caragialesc» film al nostru: O noapte furtunoasă

- V-am ruga, mult preţuite Jean Georgescu, să vă amintiţi pentru noi de acele fericite întâlniri cu Caragiale începând cu Noaptea furtunoasă.
-  Despre ea am tot vorbit. V-aş povesti mai bine cum aş face eu musical-ul S-a găsit scrisoarea. Pentru că la Caragiale scrisoarea se găseşte şi de aici întorsătura amuzantă din final. Astăzi publicul vrea să vadă ceva nou faţă de spectacolul binecunoscut şi filmul ar aduce în cadru ceea ce nu se vede în piesă, se povesteşte numai, cu haz nebun: cafeneaua, maidanul şi popa Pripici, alegerile, plimbarea coanei Joiţica şi numărătoarea steagurilor alături de un Tipătescu frumos, cât Florin Piersic; un Pristanda servil până la a-i duce ţucalul prefectului, cu Mereuţă în rolul lui Pristanda, cu un Dandanache zăpacit de patru poşte de drum, dar nu dobitoc cum se crede, ci un grec şmecher cum îmi povestea regizorul Gusti că-şi amintea despre Caragiale care nu găsea finalul «Scrisorii», şi într-o zi vine la cafenea fericit  «Ura! Am găsit! Aduc în scenă un grec». În rolul ăsta eu îl vedeam pe săracul Dendrino.
- Pentru o Noapte furtunoasă aţi avut în vedere anumiţi interpreţi?
- Nu, acolo am făcut multe probe, actorii nu erau consacraţi, abia după film s-au lansat. Pe Maria Maximilian am descoperit-o la «Marna» în trupa lui Titi Mihăilescu - când a intrat ea pe scenă cu mâna în şold mi-am zis: asta-i Veta mea! Doar că Maria avea un logodnic gelos, când a văzut-o filmare în braţele lui Demetru a rupt logodna. Fata însă a făcut o carieră strălucită, n-a mai jucat revistă, a jucat un mare repertoriu de dramă. Şi lordănescu-Bruno, doamne ce actor de comedie! Pentru Rică Venturiano, făcusem întâi probe lui Birlic, nu mergea. Cu el aveam să lucrez mai târziu în Bubico, în Directorul nostru. Trebuia ţinut din scurt să nu-şi dea drumul prea tare.
- Cu dumneavoastră a realizat cele mai bune roluri de film.
- Pentru că şi lui, ca şi altora, eu le jucam înainte întreaga scenă, până în cele mai mici detalii. Ştiu pe de rost toate rolurile lui Caragiale, l-am jucat în Conservator şi pe Crăcănel (ce aplauze culegeam!) şi Catindatul, si Brânzovenescu, si cetaţeanul cu măseaua. Regizorul trebuie trebuie să cunoască partitura fiecăruia, altminteri ori­cine poate pune aparatul să tragă. La noi, comediile se fac făra regizor, doar cu operatorul, şi ies cum ies.
- Când aţi scris scenariul Nopţii v-aţi întâlnit în intenţii cu lon Cantacuzino.
- A fost formidabil. Abia venisem de la Paris, n-aveam ce lucra, mă gândeam să fac ceva foarte de-al nostru, am scris scenariul, cineva i l-a arătat lui Cantacuzino. Într-o zi, ne întâlnim la «Cafe de la Paix» şi-mi spune: «Ştii, scrisesem şi eu un scenariu după «Noaptea furtunoasă». Dar al dumitale e cel bun. De ce ai nevoie ca să-l turnezi?» A comandat lămpi speciale, a chemat un operator din Franţa, un machior din Berlin, eu l-am găsit pe Norris refugiat din Polonia, am construit un travelling, ne-am apucat de lucru. Filmam într-un decor şi apoi aşteptam până îl dărâmau şi-l construiau pe celălalt. La exterioare a trebuit să renunţ. Cum să filmez târgul iluminal cu gaz în Bucureşti, în plin camuflaj? Lucram cu toţi foarte însufleţiţi, dar foarte disciplinaţi. Filmările n-au durat mai mult de 64 de zile. Şi în ce condiţii! Pe Caragiale trebuie să-I simţi tot timpul, nu numai pe scenă. Pe când mă documentam pentru Noaptea, am dat peste ceva foarte în stilul lui, o indicaţie oficială găsită la Muzeul Militar care suna: : «Soldatul din guardia civilă să aibă grijă când scoate vergeaua de la puşcă să nu scoată ochiul camaradului». Comedia, ori o ai în sânge ori te-apuci de altceva. Eu sunt numai ochi şi urechi la cei ce povestesc despre Gambrinusul de altădată, cu lumea lui pestriţă, de moftan­gii cu pălării de pai şi bătrâni cu degetele îngălbenite de nicotină. Pentru Mofturi am scotocit case vechi, am dat de lămpi 1900, de manşete cu cauciuc, de mănusi fără degete. Azi nu mai găseşti nimic la Buftea; păcat, că eu propusesem atunci studioului să fac Scrisoarea şi D-ale car­navalului într-un singur deviz. Mi-au zis că-i scump. Până la urmă i-a costat mult mai mult şi rezultatul artistic îl ştiţi.
- Căutările dumneavoastră le-aţi rea­lizat după o documentare riguroasă?
- Am studiat cu înverşunare la Acade­mie ziarele vremii, manuscrise, fotografii. L-am pus în braţe lui Jiquidi fotograliile şi i-am zis: «fă-mi schiţele de costume». Am discutat cu Emil Bobescu si am găsit mu­zica şi cupletele pentru «lunion». Acel «Tara-bum-Bara» avea un sens: o com­panie franceză lansase şampania Bara, nemţii preluând brevetul, au dat lui Paul Milke să facă cupletul-reclarnă care suna «Tara-tara-bum! Bara!» nu aşa cum l-au cântat apoi fără noimă în unele spectacole «Tara-ra-bimbi-riri». Caragiale urmăreşte în piesele sale efectul scenic: butoiul cu var în care cade Rică; dar te întrebi cum ajungea butoiul la etaj? Eu trebuia în film să fac verosimil amănuntul de aceea am inventat o întreagă instalaţie de schele la depozitul chiristigiului. Apoi cu numărul casei întors şi de aici confuzia, trebuia gă­sită o explicaţie mai plauzibilă, un truc de care în piesă n-ar fi fost nevoie, filmul însă oricât de comic, trebuie să fie realist, un adevărat document de viaţă. Acum come­dille nu mai ţin seamă de asta şi ies cum ies. Târgul din «Scrisoarea...» eu l-aş fi filmat cu băltoace în mijlocul cărora se bălăceau raţele, ca şi în vremea Bucureştiu­lui când s-a instalat Carol 1 şi în faţa Pala­tului era o baltă de toată frumuseţea.
- În general, dumneavoastră reali­zaţi multe din exterioare tot pe platou... Berăriile din Mofturi şi Schiţe, de exem­plu.
- Într-adevăr nu-mi place să lucrez în decor natural. Ce e natural, în artă apare prea crud. Hazul Noptii... e că miroase a carton. Dacă filmezi într-o cofetărie auten­tică eşti obligat să termini cât mai repede ca să nu deranjezi prea mult producţia cofetăriei. Şi atunci decorul te ţine, te duce de nas. Reconstituindu-I pe platou, dai întregii echipe iluzia unei ambianţe de epocă, filmezi mai uşor, mai la tine acasă».
- Dintre toate ecranizarile dumnea­voastră pe care o iubiţi cel mai mult?
- Cel mai bun îmi pare Mofturi 1900. Cum să vă spun? E mai comedie. Şi-apoi la filmare m-am simţit «în epocă», am lucrat cu toţii foarte entuziaşti. Reuşite sunt şi Vizita, şi Lanţul slăbiciunilor pentru care am primit şi premiul de Stat. Dar pe mine mă preocupă mai mult filmele pe care n-am apucat să le fac. Două lozuri, de pildă. Scrisesem un scenariu foarte bun, voiam să-I filmez toamna, când e fum, ceaţă, di­mineţile sunt umede, chivuţele zgribulite, vă imaginaţi ce atmosferă. Dar studioul voia facă primăvara ca să trimită filmul la Edinburg. Pe mine nu mă interesa decât să iasă bine, aşa cum îl gândisem, cu Florica Demion în rolul nevestei lui Birlic, cu zarva din mahala când se află de loz, cu oamenii ce promit dotă fetelor şi dau petreceri în contul câştigului. Studioul a oferit scenariul lui Boroş. El a refuzat: ăsta-i un film pentru Jean Georgescu. S-au găsit alţii sa facă, cunoaşteti. Pentru D-ale carnavalului, ce să vă spun, aş fi venit cu lucruri inedite. Nu din ceea ce se vedea pe scenă ci se povestea numai. E colosal Caragiale cât îţi poate sugera. Numai istoria cu biletele spi­ţerului, ce putea să lasă pe film, să mori de râs. Un document de moravuri, o epocă întreagă puteau fi reconstituite pentru ca lumea nu numai să se amuze, să afle şi cum eram pe atunci. Eu aş face bucuros Scrisoarea...pe gratis, numai să avem un document artistic pentru posteritate.
Mi-a cerut, nu demult, pentru televiziune Geo Saizescu (băiatul ăsta simte comedia) suită de schiţe după mari umorişti români. Am turnat Amiciţie a lui Dumitru Teleor, la Călăraşi, în şase zile. Să-I vedeţi neapă­rat, dar ştiţi, Caragiale e cu totul altceva. Doamne ce Scrisoare... aş filma!