REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

“Felix şi Otilia” de la enigmă la luciditate - Faţă în faţă


lulian Mihu, am impresia, judecând după scenariu şi după interpreţii aleşi, că întreprindeţi, prin ecranizarea dumneavoastră, o adevărată exegeză critică contemporană a materialului literar, aşezând personajele într-o lumină nouă şi povestindu-le altfel romanul. De pildă, pe cel aI Otiliei.
— Otilia nu mai este, într-adevar, o fată de 18 ani, ca în roman. Noi o surprindem la o vârstă mai înaintată, când ea s-a decis asupra unui drum. A luat hotărârea să rupă cu familia sa de mic burghezi mărginiţi şi să trăiască independentă. Dar, în cazul ei, în epoca în care trăieşte, Otilia nu se poate smulge singură din mediul care o înconjoară. De aceea, instinctiv, ea se apropie de Pascalopol şi-I acceptă, deşi nu-I iubeşte. El are şi mijloace, are şi calităţile «omului de lume». E mai în vârsta decât ea, dar Otilia consideră că poate să-i rămână credincioasă un timp îndelungat. Intuieşte că, la un moment dat, s-ar putea ca legătura lor să se întrerupă, dar Pascalopol i-a promis că îi va da oricând libertatea să decidă cum va voi. Sigur însă că, în viaţa oricărui om care a luat o hotărâre, chiar a unui om de voinţă, se poate întâmpla să intervină un incident. În cazul ei, incidentul e Felix. Intervine deci un om tânăr care o iubeşte şi pe care şi ea îl iubeşte. Felix îi spune că ar trebui să se căsătorească. Lucru la care Otilia nu se gândise pâna atunci pentru că, înainte de ideea de căsătorie, de familie, de copii, ea trebuise să se gândească să-şi câştige independenţa, fără să se angajeze nici faţă de Pascalopol, în aşa fel încât să-şi piardă această independenţă. Apariţia lui Felix e însă un clopoţel de alarmă în echilibrul tocmai câştigat, pentru că un om tânăr alături înseamnă o dragoste reală şi ea n-ar trebui s-o mai aştepte. Dar Felix nu e nici el independent, nu e un om sigur pe dânsul, nu e încă medic. Ea va îmbătrâni poate până Felix va reuşi să facă ceva. Deci perspectiva aşteptării i-ar periclita din nou independenţa şi scopul deciziei ei nu ar fi realizat. Otilia îi propune atunci lui Felix să rămână împreuna fără să fie căsătoriţi. Ceea ce pe el îl intrigă. El îi spune că are răbdare, că o aşteaptă, dar Otilia pleacă cu Pascalopol.
— Titlul filmului, Felix şi Otilia, în loc de «Enigma Otiliei», presupune o schimbare a centrului de atenţie faţă de roman?
— Nu, dar Felix va ieşi, prin forţa lucrurilor, câştigător moral al acţiunii. Drumul lui ar fi fost spre îmburghezire, dar Felix nu merge pe acest drum. Însăşi profesiunea lui de medic îl ajută să nu rămâna egoist. E mulţumit într-un fel, deşi o pierde pe Otilia. Noi am schimbat şi finalul. Am situat acţiunea la sfârşitul Primului război mondial. Felix este acum ofiţer medic într-un vagon sanitar improvizat, trecând de la rănit la rănit, Felix dă peste Pascalopol. Se recunosc cu greu. Pascalopol îi aminteşte de Otilia, Felix a şi uitat de ea, are o tresărire, ar vrea să mai discute cu Pascalopol, dar acesta moare. Reamintindu-şi totul, Felix se întoarce în casa lui Costache, unde nu mai stă nimeni. E o lume care într-adevăr s-a prăbuşit.
— Acest gen de final aminteşte de filmul Viaţa nu iartă pe care l-aţi realizat împreună cu Manole Marcus. Vă obsedează ideea războiului.
— Războiul poate fi o catastrofă ca un potop sau un incendiu şi tot ce gândesc oamenii să facă, toate visurile pot fi date peste cap sau pot arăta altfel, privite prin prizma unei asemenea experienţe capitale. De aceea ni s-a părut foarte interesant, lui loan Grigorescu şi mie, să urmărim personajele lui George Călinescu trecute prin războiul în ajunul căruia se desfăşoară acţiunea romanului său. Felix a uitat de Otilia şi la sfârşitul războiului cineva îi reaminteşte de ea. Dar ea nu mai există. Felix e acum un om realizat, însă visul lui de dragoste nu s-a împlinit şi tristeţea vine din faptul că Otilia a trăit într-o lume care a făcut-o să dispară.
— lar Pascalopol? Interpretat de Sergiu Nicolaescu, el nu e nici aşa de bătrân şi nici aşa de gras cum e descris în roman.
— Sergiu Nicolaescu prin însuşi stilul lui de joc, exprimă o foarte interesantă atitudine critică faţă de personaj. Într-adevăr, el nu are decât 45 de ani, faţă de cei 20 ai Otiliei. E totuşi raportul exact pentru ceea ce înseamnă astăzi, în ochii tinerei generaţii, bătrâneţea — o diferenţă de 20-25 de ani. Dacă Pascalopol rămânea de 50-60 de ani, relaţia putea părea morbidă pentru publicul contemporan, neinteresantă şi foarte multe dialoguri ar fi răsunat, pe ecran, în gol.
— În schimb, am impresia că alte personaje le-aţi dus invers, spre o anumită decrepitudine. De pildă, pe Simion.
— Simion este mult mai în vârstă decât se presupune a fi în roman, pentru ca el e, practic, ieşit din circuit, grav bolnav, aproape nebun, ceea ce se poate exprima mult mai bine printr-un interpret foarte în vârstă, în loc să obligăm un actor de 45 de ani să se prefacă a fi bolnav. Simion face parte din decorul decrepit şi interpretul trebuie să dea cât mai direct senzaţia sfârşitului.
— Din toată această «barcă» nu salvaţi pe nimeni, în afară de Felix?
— Singurul personaj care mi-a fost foarte simpatic şi pe care, faţă de roman, l-am salvat, a fost Aurica. Călinescu îl salva pe Titi care, deşi n-avea niciun fel de talent, se căsătorea, câştiga deci o şansă. Mie mi s-a părut, în schimb, că maternitatea unui personaj ca Aurica, dorinţa ei de a avea o căsnicie, un copil, trebuie salvate. O oarecare fată ştearsă, inexpresivă la început, cu multe tare, complexată, găseşte un om lucid, echilibrat care e Weissmann şi ea se realizează, are un copil. În roman, Aurica nu cunoştea o evoluţie, stagna şi în dragostea ei cu Weissmann, ea rămânea o frustrată. În film, Aurica e singurul personaj care, împreună cu Felix, separaţi unul de celălalt şi pe planuri diferite, şi-a câştigat un loc în lume. Aşteaptă copilul şi e fericită.
— Principala opoziţie, în carte, este între trio-ul Otilia−Felix−Pascalopol, pe de-o parte şi clanul Tulea, familia în care Otilia trăieşte, pe de altă parte. Cum vedeţi şi cum rezolvaţi această opoziţie?
— În roman, se confruntă parca lumea unui Balzac cu aceea a unui Caragiale. Linia de demarcaţie e tocmai cea care separa trio-ul pe care l-aţi amintit de familia lui Costache. Literar, nu se simte nicio ruptură, pentru că scriitorul a legat aceste două lumi într-o imagine unitara Dar dacă aş fi adus tipurile pe ecran, aşa cum au fost ele descrise în roman, ar fi putut să apară o discrepanţă. De aceea, de pildă, l-am luat pe Gheorghe Dinică în rolul lui Stănică, căutând un racord între tipologia caragialescă şi cea balzaciană. Stănică e un avocat nerealizat care vrea să devină un om politic, să fie un burghez sadea şi face astfel să moară un om, prin insistenţele lui. El îl îngrozeşte şi-I ucide pe Costache. Dacă luam un actor cu mai puţină forţă de comunicare, care şi-ar fi făcut doar un foarte bun număr satiric, dar izolat, dezvăluindu-ni-se de la început, realizam mai puţin decât obţin prin Dinică, un actor care are măsura lucrurilor, poate mai puţin umor, dar o aciditate mai puternică. Altfel traiectoria personajului e cea din roman. Gina Patrichi realizează rolul Olimpiei, nevasta lui Stănică, sigură pe bărbatul ei, convinsă că Stănică nu va ajunge niciodată nimic. Şi când Stănică dă lovitura în ascuns, tocmai când ea e foarte sigură de el, atunci Stănică o părăseşte şi se căsătoreşte cu Georgeta.
— Dar care e, în definitiv, dincolo de aceste destine secundare, «enigma» Otiliei? Dând filmului un titlu modificat, parcă aţi eluda aspectul enigmatic.
— Călinescu a cam exagerat problema feminităţii. A fost oarecum subiectiv. Şi în titlul romanului şi în dialog, în final, prin cuvintele lui Pascalopol, autorul rămâne la ideea «enigmei» personajului, marturisind implicit că nu i-a găsit cheia. Cinematografic, când prezinţi personajele şi le vezi fizic, enigma trebuie însă dezlegată. Romanul a fost scris în altă epocă, într-o vreme când scriitorul nu cunoştea ce va deveni societatea şi el nu putea avea atunci cheia «enigmei». Astăzi o asemenea întâmplare ca aceea din roman nu mai poate avea atât mister. Dacă o fată are de ales între doi bărbaţi — între unul cu o situaţie materială bună şi altul cu o situaţie mai modestă, dar pe care îI iubeşte — ea poate opta, relativ uşor. Pentru că nu se mai loveşte de inconvenientele sociale acute din epoca despre care ne-a vorbit scriitorul. În societatea noastră, nu prea mai interesează pe nimeni că o femeie are mai multe bijuterii sau mai mulţi bani decât alta. Interesează dacă e frumoasă, deşteaptă, dacă ştie să iubească.
— Deci Otilia de azi optează pentru dragoste?
— Ea poate opta pentru dragoste, iar dacă optează pentru o situaţie materială foarte bună, înseamnă că este un om nerealizat. Oricare tânără de azi care nu învaţă, care nu-şi croieşte un drum în viaţă şi nu are o meserie, ducându-se după un om cu bani, este un tip ratat. Înainte putea părea indiferent pentru o femeie dacă, având o bună situaţie materială, era şi o bună profesoară sau un bun medic sau o mare pianistă. Dar imaginaţi-vă astăzi o tânără care trăieşte cu trei paşi în urma bărbatului: oricâţi bani, orice situaţie are bărbatul ei, ea este o ratată. Altădată, dacă avea bijuterii şi rochii, «restul» conta mai puţin. Astăzi, dacă o femeie s-a căsătorit cu un om mai în vârstă, pentru situaţia lui socială şi materială foarte bună, ea poate fi cel mult o curtezană interesată, dar nicidecum un om realizat.
— Deci «enigma» Otiliei a dispărut, dar nu şi drama ei.
 
(Cinema nr. 9, septembrie 1971)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: felix si otilia film, interviu, iulian mihu, valerian sava

Opinii: