REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

“Felix și Otilia” – cronică de film


    În acest film, culorile nu-s numai Eastman, ci-s obținute printr-un procedeu nou și foarte agreabil. Cum acțiunea se petrece în 1909, în plină „belle époque”, costumele și interioarele au încercat (și reușit) să ne dea o frumusețe destul de asemănătoare cu aceea din Moartea la Veneția a lui Visconti. Frumusețe și lux care ne cam depărtează însă de casele părăginite văzute de Călinescu. Mai mult decât decorul, acțiunile personajelor au știut evoca fără cusur climatul voit de Călinescu, și pe care, în 1938, îl numeam balzaciano-dostoievskian. Căci găsim aci o lume cu mulți nebuni într-însa și unde, cum zice proverbul, „Satan conduce balul” (adică Banul, zis și „ochiul dracului”). Totul se învârtește în jurul banului, al poftei de bani, sau al nu mai puțin pateticului dispreț pentru bani, profesat de câteva alte personaje. Avariția lui Moș Costache e aproape patologică, iar nebunia lui Simion e fructul vieții sale de chefliu, acum zaharisit. Cei doi moșnegi țicniți, cârpănoși, maniaci, egoiști, cusurgii, agresivi, insuportabili, sunt interpretați de doi neprofesioniști. Și au fost admirabili. În mare parte succesul redării atmosferei balzaciene și dostoievskiene vrută de Călinescu se datorește lor. Autorii filmului (loan Grigorescu — scenarist, Iulian Mihu — regizor) au avut buna idee de a-I face pe Moș Costache să sufere de ecolalie (repetarea în neștire a acelorași cuvinte), alternând cu un început de romanță de inimă albastră, expectorată răgușit și fals. De asemenea, de un excelent efect a fost dicțiunea sâsâita a lui Simion. Personajele negative sunt multe. Casa din strada Antim e un pandemoniu, o pensiune de infern, unde fiecare pensionar e monstruos altfel, abject, fiecare în felul lui. Fiecare voce răsună altfel Aglaie (Clody Bertla) înțepând, calomniind, mahalagind cu priviri distinse, făcând pe cucoana și dându-și mereu în petec. Stanică (Dinică), cu o incontinență verbală sentimentalo-juridico-filozofico-samsarescă; Aurica (Elena Dacian), totodată bleagă și agresivă, dar cu o tristețe și anosteală dezolantă; tânărul Titi (Ovidiu Schumacher), geniu pustiu și schizofrenic conștiincios — toți aceștia (precum și multele roluri secundare și figuranții cu text) compun un iad burghez perfect contrastând cu grupul altor trei personaje, tot atât de diferite unul de altul. Un alt neprofesionist m-a umplut de încântare. În rolul greu al lui Pascalopol, Sergiu Nicolaescu a fost admirabil. Într-o privință el a „campat” un personaj mai veritabil decât chiar cel indicat de Călinescu (citez: „voluminos, cărnos la față, rumen ca un negustor, însă elegant prin finețea pielii”). Cu asemenea atribute fizice (plus „cărare la ceafă de „vieux marcheur”) era greu să satisfaci cererea (tot a lui Călinescu) de om elegant în toate cele (chip, îmbrăcăminte, vorbă, fapte). Dar trasătura lui cea mai generoasă este felul cum este fascinat de fetița de 19 ani, Otilia. Nu-i cere nimic, ci doar voia să-i îndeplinească orice voie. Iar dintre darurile dăruite de el, cel mai mare este faptul că o înțelege. Lucru nu tocmai ușor. Căci, în concepția lui Călinescu, Otilia e un un amestec de copil și hetairă. Hetairă în sensul de zeiță care aparține, cast, tuturora. Femeile frumoase au (dupa părerea ei) o slujbă sacră și un drum de cruce. „Rostul femeii este sa placă” — zice Otilia. „Viața ei adevarată e scurtă: cinci, șase, cel mult zece ani. Voi, bărbații, nu înțelegeți asta, fiindcă viața voastră are altă viteză.” lată de ce, deși îl iubește tare pe Felix, prietenul ei din copilărie, amână să se mărite cu el. Iar căsătoria cu Pascalopol nu este mariaj adevărat, căci acesta (care o înțelege mult mai bine ca Felix), o liberează și o lasă să-și ia zborul în lume.
     Filmul, în bună parte, redă această interesantă figură feminină, dar mai mult prin textul lui Călinescu decât prin dicția și mișcările interpretei. Aceasta e foarte lilială și delicată (Julieta Szöniy), dar are o expresie mai mult speriată decât ingenuă, mai mult repezită decât capricioasă. Otilia lui Călinescu, depozitară a unei frumuseți care trebuie să placă tuturora, este o ființă care nu se poate fixa, ci trece mereu de la o idee la alta, de la o faptă la alta. Trece. Pe când, în film, ea sare. Sare dintr-una într-alta. O trecere e o mișcare dulce, nu țâșnită, și nici macăr zglobie. Grația e suplă, nu zvâcnită. Nu numai gesturile și acțiunile, dar și frazele la actrița noastră sunt nu tranziții, ci explozii.
     Deși puternic îndrăgostit, Felix socoate amorul ca o anexă a carierei. Pe când Otilia crede că lucrul într-adevăr serios este dragostea, acel lucru așa de rar, așa de supra-omenesc. Silințele pentru carieră el le consideră ca lucrul cel serios, iar amorul ca partea frivolă a existenței. În realitate, gândește Otilia, amorul adevarăt și total e lucrul cel mai rar. Când ai nespusul noroc să-l întâlnești, serios este să vezi în el lucrul cel mai serios din lume. Munca? Studiile? Râvna de a ajunge? Toate acestea-s lucruri sigure, pe care le poți regăsi oricând, și reîncepe și iar reîncepe. Nu fug. Ca amorul. lată de ce trebuie să-i dăm acestuia întâietate. Ceea ce Felix nu face. Iată de ce este așa de plină de sens scrisoarea pe care o primește Felix de la Otilia, plecată cu Pascalopol la Paris. „Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”.
     Toate acestea sunt destul de abil redate în film. Ceea ce însă e complet greșit (nu fiindcă se depărtează de roman, ci pentru că se depărtează de personajul filmului însuși) — este bizara idee de a termina povestea cu războiul din 16-18 cu milionarul Pascalopol, întors în țară (nu se știe de ce), rănit (nu se știe de ce) și vorbind (nu se știe de ce) cu totul altfel decât știam că vorbește Pascalopol. Una din calitățile cinematografice (da, cinematografice) ale romanului era tulburatoarea disproporție între două durate. Povestea care ni se deapănă dura 2 ani și umplea 710 pagini. Povestea a doua durează 15 ani și ocupă 2 pagini jumatate; Felix face un enorm salt în timp. Va avea 32 de ani și Otilia 33; el e acum un medic mondial celebru, căsătorit cu fiică de ministru; ea e o încântătoare tânără cucoană, bogată, elegantă, măritată cu un bărbat agreabil. Dar nu mai e Otilia, ființa cu mandat uninominal de la providență să placă tuturora. Este o burgheză așezată, cu cariera mitologică terminată. Perioada a durat 15 ani; și a umplut, în carte, exact 2 pagini și jumătate. Această heterocronie, frumusețe princeps a poveștii lui Călinescu, trebuia folosită în film. Mai ales pentru că era, în sine, ceva foarte cinematografic.
     Dar nu vreau ca aceste câteva observații să întunece impresia generală bună pe care o lasă filmul. Putea fi mai bine. Dar așa cum a fost realizat este un succes.
 
(România literară, 1972)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, d.i. suchianu, felix si otilia, iulian mihu

Opinii:

0 Comentarii


Adaugă un comentariu