Revenirea pe ecrane, după 23 de ani de la premieră, a acestui film „pus la zid” la vremea apariției este însoțită de satisfacțiile unui act de dreptate dar și de tentația elucidării unui caz răsunător în cinematograful nostru. Răsfoirea dosarului de presă este dătătoare de fiori: în anul de grație 1967, când o relativă deschidere spre lume a României dădea iluzia libertății (și) în artă, majoritatea criticilor s-au năpustit asupra peliculei scrisă de Radu Cosașu și regizată de Lucian Bratu cu o nemaiîntâlnită intoleranță. Un atac declanșat și dirijat — pare-se „de sus”. Acuzația de cosmopolitism este neînsemnată față de cea formulată cu vehemență, că „personajul principal nu e tipic și contravine moralei noastre comuniste”. lată încă un exemplu de protocronism nefast: cu șase ani înaintea conferinței de la Mangalia se contura tiparul strâmt și strâmb al „eroului model”. Sau, poate, erau ticuri jdanoviste rămase din obsedantul deceniu. Un rudimentar aparat critic a fost folosit pentru înfierarea autorilor și a cronicilor (foarte puține) care apreciau prospețimea filmului. Apelând la un grosolan joc de cuvinte, comentariul din „Luceafărul” punea la punct pe un critic partizan, replicând: „nu miresme, ci miasme adie dinspre Buftea”. De ce atât dogmatism în perioada când, vorba lui Alexandru Paleologu, „dictatura părea promițătoare?”
Într-adevăr, filmul nu este povestea unui „tânăr tipic, cu o morală sănătoasă”. Personajul principal, Ruxandra, este o fată care, picată la examenul de admitere la institutul de teatru, încearcă să-și facă loc în tentanta lume a filmului. Are un iubit cam ciudat, Paul, un regizor frământat de idei existențialiste și de ambiția de „a revoluționa cinematograful publicitar”. El e un fel de Pygmalion pentru eroina care recită mizerabil din Eminescu dar se încăpățânează să devină actriță, este capricioasă, versatilă, are tupeu și darul de a-și descumpăni admiratorii. Unul dintre ei este inginerul Șerban, om cu picioarele pe pământ, „glasul rațiunii” în povestea aspirantei la glorie. De fapt, cochetăria Ruxandrei nu poate fi socotită imoralitate, ci, mai degrabă, o strategie a epatării. Ce face ea toată ziua? În principal flanează nepăsătoare pe străzile Bucureștiului (incredibil de neatinse de degradare atunci), își oferă o cafea în locuri frecventate de oameni din lumea spectacolului (ce vremuri la „Katanga”, ce rafturi cu băuturi de import!), se duce la teatru și la hipodrom. Din când în când dă probe pentru un rol în film, prilej pentru autori de a pătrunde în ispititoarele „culise” ale cinematografului și de a le zugrăvi savuros. În aceste pasaje intențiile ironice sunt mai apăsate iar trimiterile cinefile mai clare (vezi apariția eroinei înveșmântată și machiată ca Anita Ekberg în La dolce vita). Aici se poate găsi ușor cheia întregului film. Scenaristul Radu Cosașu este un om de cinema care nu se poate abține să nu se refere la alte pelicule. Sigur că principala sursă a citării este „noul val” francez. Protagonista are ceva din superficiala eroină din A-și trăi viața de Jean Luc Godard, oscilează între doi bărbați ca în Jules și Jim de François Truffaut, își pierde vremea în așteptarea unui rezultat hotărâtor pentru destinul ei ca în Cléo de la 5 la 7 de Agnès Varda. Jocul aluziilor nu e perfect orchestrat el nu izbutește întotdeauna să găsească echivalentul vizual al cunoscutului stil persiflant ce-l caracterizează pe Radu Cosașu. Regizorul Lucian Bratu este vizibil marcat de experiențele „nouvelle vague” și mai ales de ambiția cineaștilor formați în umbra revistei „Cahiers du cinéma” de a nega cinematograful ca spectacol și de a găsi „un mijloc de scriitură atât de suplu, atât de subtil ca acela al limbajului scris”, cum scria Alexandre Astruc. Senzația de dezinvoltură emanată de fraza cinematografică în Un film cu o fată fermecătoare este uneori cuceritoare. Încrederea în efectul improvizației îi face pe autori să apeleze la prestația unor „neprofesioniști” celebri: criticul I.D. Suchianu, scriitorul Romulus Vulpescu, fotbalistul Emmerich Jenei. Stilul dezinvolt nu diminuează miza morală a poveștii cinematografice. Superficialitatea și nonșalanța eroinei sunt ironizate cu finețe (foarte complice, în sensul bun al cuvântului, interpretarea Margaretei Pâslaru). Traseul Ruxandrei se intersectează cu evenimente tragice pe care ea se încăpățânează să le ignore (accidentul de pe șantier, moartea pilotului cunoscut pe aeroport). Toate aceste întâmplări sunt inserate cu înțeles avertizant, ca și versurile Anei Blandiana imprimate de magnetofonul lui Paul: „Ar trebui să ne naștem bătrâni/ să venim înțelepți...” În felul său, Cosașu este un moralist. „Dacă ești grav, nu trebuie să pui degetul la tâmplă”, spune un personaj în numele scenaristului care are încredere în adagiul lui Montesquieu: „dire en badinance les choses les plus sérieuses”. Nu cred ca intențiile sale nu au putut fi sesizate și că atitudinea ironică față de protagonistă nu e clară. Ceea ce a deranjat la vremea premierei a fost cazul în sine: „animalul acesta nu există”. În plus, filmul nu face niciun efort pentru a zugrăvi „realitățile socialiste”. După scandalul în jurul Filmului cu o fată fermecătoare tinerii n-au mai prea apărut în cinematograful nostru ca protagoniști „negativi”. S-au înmulțit însă agronomii isteți și întreprinzători, medicii stagiari înnebuniți după viața la țară, inginerii care refuzau posturile din capitală și plecau pe o platforma industrială din provincie să lupte „pentru afirmarea noului”.
Văzut după mai bine de două decenii de la premieră, filmul rezistă, cred, în primul rând prin apartenența la acea familie de pelicule care se hrănesc din însăși substanța cinematografului. Chiar dacă citatele, aluziile și trimiterile parodice nu sunt întotdeauna inserate cu abilitate, apelul realizatorilor la cunoștințele cinefile mi se pare ispititor. Publicul zilei de azi pare mai dispus să accepte un asemenea joc de complicitate și, în orice caz, găsește filmul agreabil. Așa am simțit în sala cinematografului bucureștean „Dacia”, încălzită brusc la apariția pe ecran a unor actori ca Ștefan lordache, Emmerich Schäffer, Marin Moraru, care valorifică așa cum se cuvine verva unor replici. În fine, se rețin din Un film cu o fată fermecătoare câteva secvențe demne de a fi inserate în antologia umorului cinematografic românesc. Ceea ce nu e puțin.
Din dosarul de presă 1967
E o nereușită ― „Un film cu o fată fermecătoare este o nereușită cinematografică de fond (în articolul de față nu ne-am propus se ne ocupăm de construcția cinematografică, de interpretare, deși, neajunsurile semnalate împietează și asupra realizării artistice). Răspunderea o poartă și conducerea Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, cei însărcinați să îndrume activitatea de elaborare și realizare a filmelor.” (Dorian Costin în „Scânteia” din 17 martie 1967)
Influență străină moralei comuniste ― „Pe noi spectatorii nu trebuie să ne farmace superficialitea, viața ușoară, Iipsa de morală a personajului.... Nu putem, decât să condamnăm calea pe care fiImul ne-o indică. Ea este total străină moralei comuniste”. (SiIvia Cinca în „Contemporanul” din 17 martie 1967)
Un concept godardian ― „Lucian Bratu ne descoperă, într-o anume măsură, un concept despre femeie care însă îi aparține cineastului francez Jean Luc Godard.” (Eugen Atanasiu în „România liberă” din 7 martie 1967)
Nu e film ― „Pelicula lui Cosașu și Bratu nu e educativă, dimpotrivă, e imorală prin echivoc și fofilare, deci nu e film, ca să nu mai spunem operă de artă, deci e improbabil că are ce căuta pe ecrane”. (semnat L. în „Luceafărul” din 18 martie 1967)
Echilibrul între seriozitate și ironie ― „Tonul filmului este propice pentru evidențierea nuanțelor amuzante ale povestirii cinematografice. Regizorul Lucian Bratu a știut, de asemenea, să păstreze acel echilibru dintre seriozitatea temei abordate și ironia degajată în care sunt înveșmântate episoadele acțiunii, astfel încât nu se alunecă nici spre facilități, nici spre ariditate”. (Călin Căliman în „Contemporanul” din 10 martie 1967)