Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Somnul insulei (1)


     Nu e deloc întâmplător că Mircea Veroiu revine, după o absență de nouă ani, în matca cinematografului nostru cu un film despre exil care exprimă și experința sa de exilat (în Franța), dar și pe aceea a semnatarului cărții inspiratoare, Bujor Nedelcovici, refugiat din 1987 la Paris. Tema obsesivă a romanului, relația dintre artist și putere, a devenit, la un moment dat, pentru amândoi, problema unei opțiuni de viață. Aceasta explică probabil geneza armonioasă a scenariului.
     Urmărind drumul de la volumul „Al doilea mesager” la pelicula Somnul insulei nu strică să facem puțina istorie. Scris în 1982, respins de două edituri din România, romanul este trimis apoi, în secret, la Paris și,publicat în 1985 de editura „Albin Michel”. Succesul de critică este întărit de Premiul libertății acordat de PenClub-ul francez. Nici scriitorul, nici cineastul, care și-a dorit să ecranizeze cartea de îndată ce a citit-o, nu și-au imaginat, cred, că proiectul cinematografic va prinde viață tocmai în România. Iată că acest lucru s-a produs și că, deși cu întârziere (...), providența a lucrat în favoarea lor.
     Interesul filmului stă, în primul rând, în apartenența la un gen prea puțin abordat de cineaștii noștri: political fiction. Imaginara insulă a Victoriei cu al sau superputernic Guvernator trimite cu gândul, prin multe amănunte, la situația românească din anii '80, dar este o societate totalitară mai rafinat opresivă. Deși obiectivul celor aflați în vârful piramidei puterii constă în uniformizarea individului și controlul absolut al vieții sale personale, metodele lor s-au schimbat. Obediența totală nu este obținută prin arestări, torturi, ascultarea telefoanelor. Un sofisticat Institut de reeducare îi preia pe cetățenii cu impulsuri rebele și le anihilează orice urmă de împotrivire. Printre profesorii sau pacienții sinistrului Institut își regăsește prietenii și pe fosta iubită, personajul principal, scriitorul Danyel Raynal care revine pe insulă după unsprezece ani trăiți în exil.
     Pentru un om liber, ca eroul decis să revină acasă deși a reușit să facă și în străinătate carieră literară, pare de neînțeles cum toți amicii săi, chiar și cei mai nonconformiști, au ajuns să accepte opresivul regim și să se autodenunțe în momentele de „rătăcire”. Răspunsul la dilemă este dat de propria sa experiență, de decăderea lui de la înălțimea poziției de răzvrătit demn la ipostaza jalnică de slujitor al puterii. Perfidia mecanismului îngenuncherii sale devine obiectul unui studiu lucid, ca o adevărată anatomie a unui compromis. Rigoarea decupajului regizoral face ca treptele infernului coborâte de scriitor până la capitularea totală să fie marcate fără ostentație și să capete un frapant relief vizual. Deși este o parabolă și recurge la expresia metaforică, Somnul insulei este narat cu limpezime, ca un film realist.
     Regăsim, în această peliculă care meditează asupra libertății de creație și a libertății în general, teme și motive din rețeaua care traversează întreaga creație a cineastului: prietenia și trădarea, pierderea iluziilor de tinerețe, dificultatea intelectualului de a se decide să acționeze. Regizorul rămâne fidel legendarei sale preocupări pentru frumusețea formei. Rafinata picturalitate a cadrului este asigurată de această dată de colaborarea cu talentatul operator Gabriel Kosuth care încarcă de dramatism esențializata imagine. Nici un detaliu nu este resimțit ca un ornament formal în apăsatoarele interioare dominate de tonuri reci sau în exterioarele marine, unde lumina decupează un halo de tristețe. Atmosfera melancolică a insulei cu locuitori condamnați la somn este întregită de inspirata partitură muzicală semnată de unul dintre cei mai vechi colaboratori ai regizorului, Adrian Enescu.
     Din romanul cu numeroase personaje și dense trimiteri filosofice și culturale filmul a selectat fapte și dialoguri care construiesc o poveste cu iz de thriller, pasionant de urmărit. Ca mai toate filmele lui Mircea Veroiu, linia dramaturgică are o tăietură sigură și pregnanță vizuală. Chiar dacă unele replici au reminiscențe livrești, ele par firești în gura acestor personaje care se îndeletnicesc în principal cu scrisul.
     O distribuție minuțios gândită contribuie, de asemenea la evitarea balastului literar al epicii. Într-unul din rolurile importante ale carierei sale, Ovidiu luliu Moldovan dimensionează tragic zbaterea scriitorului prins în plasa pactului faustian. Revolta sa stă parcă sub semnul unei memorabile replici: „Ne-ați luat până și dreptul la frică”. Fragilul său prieten Jean Elby este interpretat, nuanțat și cu farmec, de Marcel lureș. Refuzând ispita caricaturii, Ștefan Sileanu îl portretizează pe Guvernatorul pe cât de grobian, pe atât de lucid în exercitarea manipulării conștiințelor. Elenei Albu i se datorează un memorabil portret feminin, sacrificata iubită Micheline a cărei voce reverberează disperarea eroului. Cu partituri de mai mică întindere, dar excelent rezolvate, se mai impun Mircea Albulescu (perfidul profesor ce se declară anti-faustian), Dan Condurache (conformistul Victor), Corina Dănilă (generoasa Cristina).
     Somnul insulei are, printre altele, meritul de a ne elibera de obsesia lui Ceaușescu. Tragedia individului strivit de puterea totalitară este ceea ce am trăit noi, dar poate arăta și altfel, ca un mecanism cu mult mai perfid și mai bine strunit. Filmul lui Mircea Veroiu este o utopie negativă care ne amintește că dictatura poate apărea oricând și oriunde. Important este să nu ne lăsăm prinși de somn.
 
 
(Noul Cinema nr. 5/1994)

Tags: bujor nedelcovici, cronica de film, dana duma, mircea veroiu, somnul insulei

Comments: