Radu Beligan – Tot timpul pe fază...

     Am uitat că până nu foarte demult îl aşezam în capul listei de comici care atrăgeau lumea de tot felul la teatru, ca lumina–fluturii de noapte; şi care trebuia doar să-şi iţească silueta prelungă, profilul prea bine desenat şi să-şi facă auzite sonorităţile nazalizate şi grăbite ale vocii, ca să declanşeze, automat, hohote. Am uitat că primul Radu Beligan pe care l-am iubit s-a jucat cu sine şi cu noi de-a comedia peltică şi grasă. Am uitat şi nu e vina noastră. Pentru că Radu Beligan n-a rămas şi n-a putut rămâne doar în ţinuturile comediei. Erau prea restrânse pentru puterile şi ambiţiile lui. Un singur punct cardinal nu-i putea fi deajuns harului său. Agamiţă Dandanache sau Revizorul au fost una din direcţiile sale de atac. Talentul lui Radu Beligan s-a compus şi s-a recompus de-a lungul anilor — precum cristalele colorate dintr-un caleidoscop în formele cele mai neaşteptate şi sclipitoare. lar asta a fost cu putinţă pentru că harul său scenic a fost tot timpul ţinut în frâu şi condus, şi dominat, de calitatea esenţială a actorului: inteligenţa. O inteligenţă artistică fină, subtilă, perfect conştientă de sine şi de scopurile sale, o inteligenţă care pricepe totul şi-şi putea urmări personajele în ungherele lor cele mai de nepătruns, şi le putea descoperi nuanţele, şi se putea plia pe toate cutele sufletelor lor. Inteligenţa aceasta l-a condus în direcţia cea mai profitabilă a talentului său: cea a comediei lirice. Aici Beligan îşi putea pune la bătaie marea, neasemuita sa virtute — farmecul. Un farmec nonşalant, sigur de sine, uşor indiferent, cucerind fără efort orice bătălie cu rolurile sau cu publicul. Cu inteligenţa aceasta plină de un farmec amărui, cu sensibilitatea sa lucidă şi aflată tot timpul pe fază, cu uşorul său scepticism ce se decolora întotdeauna în razele splendidei generozităţi umane, Beligan i-a învins pe eroii pieselor absurde ale lui Eugen lonescu. Cu dezinvoltura şi cu lirismul său picurat cu zgârcenie, şi cu visările sale pline de poezie, i-a cucerit, unul câte unul, pe eroii lui Mihail Sebastian şi ai lui Mirodan. Cu tot ce a adunat până acum din experienţele sale scenice, cu tot ce a aflat despre oameni, despre slăbiciunile şi păcatele, şi neputinţele, şi nălucirile lor, l-a jucat pe profesorul lui Albee din «Cui i-e frică de Virginia Woolf?».
     Din tot ceea ce i-a mai rămas — şi cred că rezervele sunt încă foarte mari — eu aştept pe scenă un Cyrano de Bergerac. Poate şi un Don Quijote. Dar cine-mi poate spune la ce ne putem aştepta din partea lui Radu Beligan, pe ecrane?