Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Actori români în istoria filmului, De Max fiul doctorului Max din Iaşi


     Nu ştiu dacă vreun cercetător de istoria artei a încercat vreodată să stabilească o listă a pictorilor şi sculptorilor români prezenţi în marile muzee ale lumii. Ar fi o investigaţie dificilă, desigur, care ne-ar da însă un răspuns interesant. Tot atât de interesant mi se pare să ne întrebăm ce prezenţe româneşti, să zicem printre producţiile din epoca anterioară celui de-al doilea război mondial, spre a limita problema — se pot detecta în cinematecile lumi?
Cu alte cuvinte, ce contribuţie au dat artiştii români, actori sau regizori, unor opere devenite clasice sau în orice caz intrate în istoria filmului. Fiindcă cinematecile, ca şi muzeele, selectează şi prezintă publicului creaţiile exemplare — prin valoarea lor în sine, sau prin importanţa lor în cadrul realizărilor unui artist anumit — şi în acest fel consacră operele, care constituie termene de referinţă pentru evoluţia artei în general, sau a unor creatori în particular (în cazul filmului, regizori sau actori).
     O cercetare filmografică, aflată în curs de realizare — şi în cadrul căreia Olteea Vasilescu a stabilit lista filmelor străine la care au participat artişti români — ne-a permis să constatăm că asemenea filme sunt mult mai numeroase decât am fi bănuit. Printre ele se numără şi multe opere de interes istoric sau de mare valoare artistică, despre care, deci — pentru un motiv sau altul — se poate presupune că figurează în cele mai importante cinemateci din lume.
     Merită să încercăm — plecând de la aceste date — o evocare, ce se dovedeşte adesea pitorească, a personalităţii şi carierei câtorva artişti români ce figurează pe genericul unor asemenea filme. Puţini dintre aceşti artişii mai sunt prezenţi în conştiinţa cinefililor de astăzi şi cu atât mai mult se cuvine să le reamintim activitatea, în notele ce vor urma.
De Max, fiul doctorului din Iaşi
     Chiar din epoca în care filmul abia dădea bătălia pentru a deveni o nouă formă de spectacol şi mai apoi pentru a se afirma ca o artă autonomă la sfârşitul primului deceniu al veacului şi la începutul celui de-al doilea, putem înregistra numele unor actori români care îşi aduc contribuţia la această dublă afirmare.
     Bineînţeles, ei sunt artişti de teatru, fiindcă suntem în epoca în care actorii «Comediei franceze» creau societatea «Filmul de artă» în convingerea că vor opera asupra filmului un transfer de prestigiu, foarte necesar în acel moment al evoluţiei sale. Şi scopul lor a fost atins, chiar cu preţul unei regretabile confuzii de genuri.
     Actor de mare faimă în Parisul acelei vremi, marele tragedian Eduard de Max — fiul doctorului Max de la laşi — care avea să ilustreze în anii următori tocmai «Comedia franceză» a fost unul dintre protagoniştii scenei, solicitat de producători încă din primii ani când Calmette şi Le Bargy au creat «filmul de artă».
     Cariera cinematografică a lui Max începe astfel în 1908 — în anul în care începe activitatea societăţii şi primul rol pe care îl interpretează pe ecran este Macbeth, în regia lui Albert Capellani. El e urmat în acelaşi an de Tosca după Sardou, în regia lui André Calmette, în care De Max joacă alături de Sarah Bernhardt şi Lucien Guitry, alte două glorii ale scenei. Nu ştim dacă aceste filme mai există în vreo cinematecă şi e posibil să se fi pierdut. În orice caz, ele se înscriu printre documentele de mare valoare ale unui moment din istoria filmului. Dintre celelalte filme în care a jucat De Max — filmografia lui numără în total 12 titluri — este însă sigur că se află încă în cinemateci versiunea după «Cei trei muşchetari» realizat în 1921 de Henri Diamant-Berger, cu Aimé Simon-Girard în rolul lui d'Artagnan. A fost una din bunele versiuni ale celebrului roman, care s-a bucurat de un mare succes şi care a fost urmată în 1923, de ecranizarea romanului «După douăzeci de ani». În Cei trei muşchetari, Eduard de Max juca rolul cardinalului de Richelieu. O cronică din revista «Cinéa», condusă de marele teoretician Louis Delluc, nota cu ironie — sub semnătura unui excelent critic al vremii, Lionel Landry — că De Max «a interpretat rolul lui Mazarin în locul celui al lui Richelieu: acest prelat italian comic, truculent şi gesticulant, seamănă mai mult cu cel de al doilea soţ al Anei de Austria decât cu rivalul ei politic». Se ştie, în adevăr, că De Max dădea o pecete cu totul personală interpretărilor sale de pe scenă şi poate că şi pe Richelieu l-a «văzut» pe ecran într-un mod personal. Producătorul a ţinut de altfel seama de observaţia criticului, de vreme ce, doi ani mai târziu, când realizează După douăzeci de ani îl distribuie pe De Max în rolul lui Mazarin... Şi s-ar putea ca aceste filme să existe încă.
     Destul de redusă ca număr de filme, cariera pe ecran a lui De Max a fost însă foarte întinsă — pe un răstimp de 15 ani — şi a continuat până în preajma morţii sale, intervenită în plină activitate, în 1924. Ca şi teatrul, cinematograful îl poate deci revendica printre cei mai iluştri colaboratori ai perioadei sale eroice. 
(Cinema nr. 3, martie 1970)

Tags: de max, eduard de max, ion cantacuzino, pionier al filmului romanesc, portret, romani in strainatate

Comments: