Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Actorii noştri: Ion Besoiu


     Şi dacă am fi puţin sentimentali?
     În fond, e meseria noastră. Mansardele n-au dispărut odată cu literatura dintre cele două războaie, Blaga şi Radu Stanca nu s-au depărtat nici ei prea mult.
...«Lângă Sibiu, lângă Sibiu prin lunci/ numai stejarii vor mai/ fi şi-atunci...» Se făceau seri de poezie în mansarda lui Mircea Mureşan, se făceau planuri fel de fel, Besoiu venea la Bucureşti pentru filmări debuta în Vultur 101 — şi se întorcea acasă încărcat de fapte şi întâmplări extraordinare, copleşind «Römischer»-ul cu mirajul cinematografului. Era prin '57 şi Besoiu era cel mai bucureştean actor al Sibiului. Terminase, acolo, cu nouă ani înainte «Conservatorul de Artă Dramatică», şi jucase roluri de tânăr pozitiv, expresia de june-prim nepreafolosindu-se în acea vreme. Dar cel mai mult se juca pe sine însuşi, sau se juca de-a sine însuşi, compunându-şi un mic teribilism care-i ascundea boemia întârziată, emotivitatea şi cumsecădenia provincială.
     Talentul de a spune bancuri pare a fi un dat al actorului ( al actorului în general!). Un banc e un spectacol miniatural şi «cel care acţionează» — latinescul «actor» — trebuie să-şi învingă mai întâi timiditatea şi deseori să reprezinte pe altcineva. Nu e un test obligatoriu, atâta doar că societatea actorilor e foarte plăcută. Besoiu spunea bancuri cu un ton special ardelenesc-profesoral-afectat şi superficialii s-ar fi putut mărgini să vadă în el un superficial. De arma asta se uzează atunci când tăcerile nu trebuie să se audă şi bietele noastre frământări nu au dreptul să spargă pojghiţa de bună dispoziţie sub care se adăpostesc la mese sufletele tinere.
     Până la Setea (1960), râvna şi seriozitatea repetiţiilor, succesele teatrului n-au fost consemnate la niveluI memoriei publice. Utecistul Vicu din Furtuna nu e trecut nici măcar în dicţionarul cineaştilor. Abia cu Baniciu din filmul lui Mircea Drăgan, cariera lui lon Besoiu se înscrie pe o traiectorie vădit ascendentă, pe care o va consolida un an mai târziu premiul de interpretare la Concursul tinerilor actori cu piesa «Ferestre deschise» de Paul Everac.
     În regia lui Lucian Bratu, îl întruchipează în 1962 pe căpitanul Zoican din Tudor şi la scurtă vreme Mircea Mureşan îi încredinţează rolul Bejan din Partea ta de vină. Un nou premiu de interpretare cu piesa «Prima zi de libertate» de Leopold Kruzkowski (1963) şi două personaje foarte diferite, dificile şi reuşite Tomşa din Neamul Şoimăreştilor şi ziaristul Pietraru din Cartierul veseliei — îi creează o îndreptăţită popularitate. Pentru amândouă i se acordă în 1965 Premiul de interpretare masculină la festivalul de la Mamaia.
     Urmează o perioadă în care la Buftea nu se mai poate face nimic fără Besoiu. Aleargă, trece dintr-un film într-altul, doarme în tren sau deloc (joacă şi la Sibiu) şi realizează în acelaşi an, 1965, patru roluri principale: Radu Simedrea din Camera albă, tânărul luga din Răscoala, căpitanul Grigoraş din Şah la rege şi haiducul Amza din Haiducii (prima serie).
     Sibiul se depărtase, în urmă rămăseseră amintirile: Mortimer din «Maria Stuart» de Schiller, Miroiu din «Steaua fără nume», Tuzenbach din «Trei surori» şi multe altele. Sibiul se depărtase însă foarte mult. Încadrarea la Teatrul «Lucia Sturdza Bulandra» îl aduce lângă Buftea.
     Era în '66 şi Besoiu devenise cel mai ardelean actor al Bucureştiului.
     Paradoxal, cinematografia îl solicită acum mai puţin. Un rol în Fantomele se grăbesc, doctorul Andrei în 1966, şi apoi o bruscă dispariţie până în 1970. Îl reclamă în schimb televiziunea pentru comperaje la celebrele dialoguri la distanţă, la Magazinul TV, la «Debuturi», la emisiunile de duminică.
În teatru, joacă în «Horia» — regia Liviu Ciulei — «Un tramvai numit dorinţă», «Livada cu vişini», «Dansul morţii», «lubire pentru iubire» şi «Puricele în ureche».
     Era în '69 şi aveam nevoie de un interpret pentru rolul «Profesorul» din Castelul condamnaţilor. Besoiu purta o frumoasă barbă pe care şi-o lăsase pentru Bathory din Mihai Viteazul, unde de altfel filmase câteva secvenţe. L-am întâlnit la bufetul studioului.
— Păcat de barbă, aş fi avut un rol pentru tine.
— Ce perioadă de filmare?
— Cam după 1 octombrie, dar cu barba asta n-avem ce discuta.
A doua zi a apărut în studio proaspăt ras:
— Spune-mi exact când filmez.
Am verificat planul calendaristic, am stabilit toate datele, teoretic nu se suprapuneau. Teoretic, pentru că practic Besoiu a trebuit să-şi lase din nou barbă şi să şi-o radă în grabă pentru ultima secvenţă. Barba lui Besoiu devenise un parametru al planului calendaristic la ambele echipe.
— Cum stai cu barba?
— La mine nu-i o problemă. Creşte în patru zile cât la alţii într-o lună.
     Acum are tot două roluri: în Brigada mărunţişuri a lui Mircea Drăgan şi în Printre colinele verzi de Nicolae Breban.
— Cum merge? Ai vreo dificultate?
— Merge bine. Fără barbă!
 
(Cinema nr. 11, noiembrie 1970)

Tags: ion besoiu, mihai iacob, portret

Comments: