Poezie şi rigoare

     Casa este un emoţionant eseu despre permanenţa sentimentelor.
     Ca mulţi reprezentanţi ai animaţiei moderne, Zeno Bogdănescu arată că „nostalgia nu mai este ceea ce era”. Formaţia de arhitect şi-a pus pecetea asupra animatorului care reuşeşte să abordeze cu rigoare un subiect lagat de meseria sa dar învăluit de abur sentimental: trecutul caselor. O locuinţă în demolare este personajul principal al filmului său străin de accente paseiste. Frânturi din trecutul fericit al unei familii sunt cuprinse între pereţii coşcoviţi ce mai adăpostesc doar un balansoar demodat şi o bicicletă de copil, dar evocarea lor nu glosează pe tema „fugit irreparabile tempus”. Deşi aceste semne ale trecutului prin lume fac mai sfâşietoare priveliştea casei casei care „se stinge”, petrspectiva tabloului nu e pesimistă. Sub praful amintirilor sunt descoperite dovezi ale permanenţei. Printr-o admirabil de fluidă mişcare, arcadele, cornişele şi arabescurile vechii locuinţe se transformă în contururile unei elegante construcţii noi. Râsul tonic al unui copil trece din amintire în prezent ca un simbol al renaşterii. Sentimentele sunt mai durabile decât zidurile, par să spună imginile de mare rafinament ale filmului. Şi cum autorul nu apasă creionul pe această concluzie, lectura întrevede şi ideea respectului faţă de tradiţie ca şansa supravieţuirii a ceea ce este cu adevărat frumos. Zeno Bogdănescu îşi construieşte Casa sub deviza „detaliul face poezia”. Pledoaria sa se bizuie pe argumente ce fac întotdeauna farmecul genului: o animaţie spectaculoasă şi o inteligentă coloană sonoră. Modernitatea fără ostentaţie a limbajului, subtilitatea ideii şi o impresie generală de echilibru au făcut ca filmul să fie apreciat de comisia de selecţie a prestigiosului festival de la Annecy.