Filmul realizat de Radu Hangu, după un scenariu de Paul Anghel, şi-a propus să fie o evocare a Mirceştilor, aşa cum apar în „Pastelurile” lui Vasile Alecsandri.
El ar fi avut, în linii mari, două posibilităţi de a se dezvolta. Fie ca o transpunere cinematografică a pastelurilor (în niciun caz o ilustrare a lor), fie ca un film de evocare, un documentar poetic, în care elementul precumpănitor să fie atmosfera. Niciuna din cele două căi nu este însă suficient adâncită de realizatorii filmului.
Tocmai într-un film inspirat de pasteluri, peisajul este cel mai vitregit. În descrierea luncii din Mirceşti, în zugrăvirea iernii, filmul este lipsit de personalitate. Imaginile sunt fără individualitate, excesiv ilustrative. Ele nu se leagă într-un tot armonios, apt să redea poezia locului. În toate peisajele, ceea ce lipseşte filmului este tăcerea, liniştea nesfârşită şi nu lipsită de dramatism, acea linişte a luncii pe care a cântat-o poetul: „O pătrunzătoare şoaptă umple lunca, se ridică/ Ascultaţi! Stejarul mare grăieşte cu iarba mică..” Exemplu concret: în imagine, un apus de soare pe apa Siretului. Aş fi vrut să privesc mult, să ascult susurul apei, vântul uşor, să aud liniştea locurilor. Dar comentariul, făcând parcă paradă de erudiţie se repede, ca într-un concurs „Cine ştie câştigă”, anihilând imaginea cinematografică: „Râul luciu se-ncovoaie sub copaci, ca un balaur...”
Aparent fidel până la detalii faţă de imaginea literară a textului, regizorul elimină de fapt din poezie de multe ori tocmai elementele cele mai plastice. De pildă, invazia „luntrii vânătoare” în baltă; există în poezia „Balta” un admirabil simţ cinematografic de succesiune static-dinamic, pe care regizorul în mod inexplicabil nu-l utilizează, deşi ar fi putut surprinde aici trecerea de la liniştea aparent definitivă la agitaţia speriată, cu stridenţe sonore, a vieţii tulburate a bălţii. În locul acestei imagini, filmul ilustrează tern şi neinteresant o singură strofă.
E adevărat că nu era obligatorie o transcriere cinematografică integrală a pastelurilor. Se poate presupune că poezia l-a interesat pe regizor doar ca un comentariu sonor. Lăsând la o parte faptul că acest lucru e o eroare, pastelurile fiind prin excelenţă poezii picturale, ar trebui să găsim în acest caz poezie în filmul însuşi, independent de vers. Ceea ce ar fi făcut pelicula mai interesantă şi mai artistică ar fi fost sugerarea sentimentelor poetului, redarea stării emoţionale specifice, care a generat pastelurile. Să ne gândim numai la atmosfera de vrajă, la cadrele lungi, la ritmul lent, la contrapunctul muzical, la tăcerile din Poveste din Louisiana a lui Flaherty. Nimic din toate acestea, filmul fiind — cu câteva excepţii — zgomotos şi exterior.
Restrâns la spaţiul închis al conacului poetului (problema selecţiei imaginilor fiind mai mult sau mai puţin rezolvată de limitarea cadrului), regizorul se mişcă evident mai bine. În aceste secvenţe întâlnim de fapt şi cele mai bune momente ale filmului. Aici, utilizarea aparatului ca personaj constituie o reuşită; el introduce pe spectator într-o atmosferă de căldură şi de intimitate. Dar, ca şi în alte părţi, regizorul este inegal, trece prea uşor peste elementele atmosferei aşa cum ne-au fost sugerate de către poet. Un pastel descrie „cadrele aurite care apar misterios” sub „palida lumină a focului”. Poetul vede în flacăra albastră a căminului „în zbor fantastic, a poveştilor minuni”. În loc să încerce să redea acest „misterios”, acest joc de umbră-lumină, de forme stranii, regizorul filmează simplu, în plan-detaliu, gura sobei în care ard câteva lemne. Astfel, sentimentul poetic este neglijat şi de astă dată, emoţia este diminuată şi nu sporită de imaginea filmului care lasă nefolosite resursele evidente ce ar fi putut fi sesizate.
