De câte ori văd un fiIm vechi la Cinematecă sau Telecinematecă, nu-mi pot stăpâni un gând şi o mare tristeţe prilejuite de destinul atât de diferit pe care îl are arta actorului de teatru faţă de aceea a actorului de film. Revedem periodic chiar primele filme din perioada «eroică» a cinematografiei, pe când, atunci când e vorba de un spectacol de teatru de răsunet, de acum zece sau douăzeci de ani, sau de o creaţie a unuia din marii noştri actori, nu mai avem alte posibilităţi decât a ne aminti unele impresii, de a reciti o cronică (acest lucru, pare-se, ar trebui să dea de gândit cronicarilor) sau de a vedea o fotografie sau două... Datorită progresului mijloacelor tehnice, pelicula va putea păstra mai bine decât «marmura» — cum spunea poetul — marile realizări ale cinematografiei. Nu ştiu dacă chiar toate redate periodic publicului, vor mai putea reveni cu adevărat în conştiinţa artistică a spectatorilor unor vremuri viitoare... Dar cert este că ele vor rămâne bunuri permanente pentru cultura cinematografică, ceea ce este de o mare însemnătate pentru progresul acestei arte.
În această privinţă, filmul ar putea veni în ajutorul artei teatrale, dându-i posibilitatea de a reveni, fie în circuitul valorilor artistice, fie chiar şi numai de a rămâne, integral, la îndemâna amatorilor pasionaţi ai spectacolului de teatru, a oamenilor de teatru şi mai ales pentru a putea fi un factor de bază în cultura teatrală a studenţilor de la I.A.T.C. (Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică), atât prin realizarea unor filme-spectacol, cât şi prin înregistrarea pe peliculă a celor mai reprezentative spectacole de teatru româneşti. Am căutat de curând, trecând peste mari dificultăţi organizatorice, să reconstitui «Scrisoarea pierdută», pentru a o mai reda, pentru o ultimă dată, spectatorilor. «Reeditarea» acestui spectacol, după ani de întrerupere, a stârnit un ecou imens. Vine însă un timp când un teatru, oricâte eforturi ar face, nu mai poate realiza o astfel de acţiune şi atunci valorile spectacolului dispar pentru totdeauna. Înregistrarea pe peliculă a unor astfel de spectacole este deci nu numai o operă de pioasă păstrare a memoriei unor actori, regizori, scenografi, ci o acţiune absolut necesară, un act de cultură de o mare însemnătate. Deşi nu-mi plac cuvintele mari, cutez să spun că am da cu toţii dovadă de o neîngăduită nepăsare faţă de cultura românească (şi se va vedea din ce în ce mai clar că această noţiune nu va însemna pe viitor numai cărţi) dacă nu vom încerca să realizăm o astfel de bibliotecă teatrală vie, prin astfel de filme-spectacol, prin înregistrarea pe peliculă a tot ce are mai valoros mişcarea teatrală românească într-o anume perioadă.
