Numai echipa naţională de fotbal trebuie încurajată?
Am văzut în ultima vreme unele filme româneştl bune. Fiind şi relativ recente, nu mi-am putut da seama de succesul de care se bucură în rândul publicului, dar le doresc din toată inima să fie cât mai mare. Când mă duc şi văd un film românesc bun şi constat, ceea ce se întâmplă din păcate, că nu e frecventat de public pe măsura valorii lui, încerc un sentiment nu nu mai de regret, ci şi o surdă iritare, fiindcă simt în acest fenomen mecanismul inerţiilor şi al prejudecăţilor. Sunt unele categorii de spectatori care îşi fac un merit din a nu frecventa filmele româneşti, manifestând un vădit dezinteres ce nu se poate explica decât printr-o regretabilă indiferenţă faţă de propria lor sensibilitate şi spiritualitate, în primul rând. Pentru astfel de spectatori un film străin bun devine automat foarte bun, unul foarte bun — excepţional, iar unuia evident foarte slab îi găsesc totuşi o serie de merite: montare fastuoasă, rafinament, un trucaj colosal etc. etc. Desigur că la baza acestei atitudini se pot afla dezamăgiri reale şi, uneori, repetate. Şi totuşi, nici în acest caz respingerea de plano a filmelor româneşti este nu numai nejustificată, dar chiar condamnabilă într-un anume sens. Când văd că un cunoscut critică pe drept una din producţiile noastre cinematografice, îl aprob întru totul, şi când se întâmplă să constat că şi în continuare face acelaşi lucru, încerc faţă de el o stimă deosebită. Pe un astfel de spectator eu îl consider suporter de nădejde al filmului românesc şi cineaştii noştri trebuie facă toate eforturile ca să-i mulţumească. FiImul românesc bun se cuvine neapărat încurajat de către cei care au pasiunea cinematografului nu nu mai din patriotism, dar fiindcă el reprezintă un bun spiritual ce ne este absolut necesar. Într-un astfel de film e vorba de viaţa noastră, se dezbat probleme care ne interesează, îndeaproape. Dar nu numai atât. Însăşi sensibilitatea şi gustul nostru îşi găsesc un prilej de desfătare şi de exersare în acelaşi timp mult mai propice, fiindcă perceperea lui este mult favorizată şi stimulată de o serie de factori care, în cazul filmelor străine, acţionează într-o măsură mult mai mică: experienţa de viaţă, cunoaşterea limbii, modul de a gândi şi chiar o anume tonalitate afectivă specifică fiecărui popor. Toate aceste elemente aperceptive fac ca receptarea artistică a unui film românesc să fie mult mai deplină. Să ne gândim numai la deosebirea, fantastică într-un anume sens, dintre cel care citeşte o capodoperă în limba Iui natală şi cel care ia cunoştinţă de ea fie printr-o traducere, fie printr-o cunoaştere aproximativă a limbii respective. Mai mult decât atât, însăşi. perceperea mai fină şi mai exactă a lui Molière, de pildă, este favorizată, de o cunoaştere deplină a lui Caragiale, fiindcă, facultatea noastră de a percepe, de a simţi şi de a gândi, se exersează în primul rând pe baza receptării a ceea ce îi este propriu, specific, şi numai astfel ea devine aptă de a înţelege alte zone ale sensibilităţii umane, alte moduri de a gândi.
Fotbalul este un joc, sau mă rog, o artă, ca să fiu pe placul amatorilor atât de pasionaţi ai acestui sport, mult mai „universală”. Amatorii români de fotbal pot „gusta” mult mai uşor sensibilităţile şi tehnica unui mare jucător străin, şi totuşi, ei simt nevoia foarte acută ca să avem o echipă naţională de prim rang, protestează cu energie ori de câte ori federaţia sau antrenorii săvârşesc greşeli în această privinţă, pretind ca fotbalui românesc să fie de calitate, etc. etc. Cunosc foarte bine regulile jocului şi cei mai mulţi dintre ei se duc pe teren chiar atunci când ştiu mai dinainte că vor fi dezamăgiţi. Fiindcă nutresc o speranţă ascunsă, intimă, că se va produce poate un miracol şi că aşteptările lor vor fi împlinite. Nu e oare cazul ca şi amatorii noştri de filme să ia exemplu de la aceşti iubitori ai sportului cu balonul rotund?
