„D-ra Nastasia “ – G.M. Zamfirescu, „Baia” – Maiakovschi, „Arthutro Ui” – B. Brecht, „Beckett” – Anouilh, „Generoasa fundaţie” – B. Vallejo, „Caligula” – A. Camus, „Danton” – Camil Petrescu, „Zbor deasupra unui cuib de cuci” etc:, piloni importanţi în fişa de creaţie a regizorului de teatru Horea Popescu şi în spectacologia românească, repere de referinţă, opţiuni repertoriale în afara oricărei posibilităţi de contestare. „Filmografia” sa e, însă, cu mult mai restrânsă:
Dragoste lungă de o seară, Cuibul de viespi şi acum,
Moartea unui artist după piesa lui H. Lovinescu pe care, cu ani în urmă, o montase pe scena Naţionalului bucureştean.
— Recent a avut loc premierea filmului după piesa lui H. Lovinescu, film început în vara lui ’88. Ultima vizionare — şi ultima aprobare de care mai avea nevoie fostul Consiliu aI Culturii — a avut loc în seara de 12 decembrie ‘89. De ce atât de târziu premiera?
— Modificări — după Decembrie ‘89 — aproape că n-am mai făcut; el ajunsese într-o formă definitivă. Singurul lucru important a fost revenirea la titlu fiindcă, ştiţi, mi se spusese „fără moarte şi fără artist în titlu”. În primele luni după Revoluţie, filmul era absolut terminat; nu s-a trecut însă la realizarea copiilor de difuzare. Aş putea spune că, dacă înainte „aveau treabă” constat cu filmul, după Revoluţie nimeni n-a mai avut absolut nicio treabă, în sensul că filmul a fost chiar uitat.
— Referitor Ia această perioadă de doi ani, ştiu că aţi făcut o tentativă de film cu scenariul „Pragul albastru” de I.D. Sîrbu. Care este povestea acestui film?
— Regret foarte mult că acest scenariu nu şi-a găsit locul; el poartă semnătura unuia dintre marii noştri dispăruţi. Filmul a intrat în producţie în ‘68, dar pentru foarte scurt timp; imediat a fost scos...
— Dar şi acum a intrat în producţie!
— A fost luat de studioul condus de dl. Vaeni, am făcut, cu mici investiţii, câteva prospecţii în Munţii Apuseni... avea deci toate şansele... Pe urmă, nu ştiu exact ce s-a întâmplat, banii sau altceva.
— Aţi fost plecat câteva luni în Iugoslavia. Ce ne puteţi spune?
— Nu în lugoslavia, ci practic în Croaţia, chiar la Zagreb. Am onorat un contract la Teatrul Naţional montând „Ondine” de Gireaudoux, iar la Opera din Zagreb trebuia să pun „Falstaff” de Verdi. Cu ani în urmă, mai montasem, la Zagreb, „Peer Gynt” şi „Maestrul şi Margareta”. Acum, din motive cunoscute: stare de tensiune, frecvenţa alarmelor etc. n-am putut monta decât spectacolul de teatru, şi pe aceasta în 4 luni în loc de 3 luni.
— Cum este privită acolo, din punct de vedere material munca unui artist?
— Deşi există o continuă devalorizare, şi situaţia economică e complicată, atingând, desigur şi teatrul, în cazul unui contract cred că sunt foarte aproape de baremurile occidentale, depăşind mult ceea ce ne putem noi imagina aici.
— După decembrie ’89 v-aţi temut de soarta teatrului românesc? Dar de a filmului?
— În ce priveşte, teatrul, acel „vid” am ştiu că e temporar; înainte ne-am bucurat de o afluenţă aproape exagerată — teatrul era şi un fel de refugiu... Pentru film, acum, procesul nu e cristalizat nici cât în teatru, el nu s-a regăsit pe sine, poate nici n-a avut timp. Ceea lipseşte, nu e atât baza materială, nici regizorii sau actorii, ci ideile şi subiectele mari, scenariştii. Ei sunt cei care vor produce „miracolul” şi personal aş regreta dacă filmul românesc ar intra în economia de piaţă pe uşa, mai ales, a comercialului facil.
— Reticenţa acestora nu e, poate, teama de un eşec în libertate?
— Din păcate, prea mult judecăm, tocmai acum, actul artistic de pe „poziţii partinice” şi nu pur estetice. Oamenilor le e frică de judecata celorlalţi, de cei care gândesc altfel, e un alt fel de „autocenzură”. Cred că artistul poate avea simpatii politice, şi mai ales gândiri politice, dar e bine să nu facă politică.
— La ce lucraţi acum?
— La Teatrul Naţional am început o comedie spumoasă de R.B. Sheridan – „Rivalii”, iar la T.V. voi realiza o adaptate după o piesă scrisă de dl. lon Raţiu al cărei titlu nu este încă definitivat. Acţiunea se petrece pe două planuri temporale — în 1954 la Londra şi Washington şi un remember în ’41, la Singapore. Piesa ar părea la prima vedere un fel de dramă poliţistă dar se trece repede dincolo de ţesătura clasică — aducând în scenă probleme de conştiinţă ale unor intelectuali englezi.
— Opţiunea pentru această piesă şi pentru autorul ei nu este şi de natură politică?
— Nu, ea, ca material dramaturgic, nu contrazice convingerile mele. La feI aş fi reacţionat dacă piesa era scrisă de dl. lon Iliescu.
