«Mai există oameni, pentru care cărţile constituie baza culturii. Dar numărul lor scade şi faptul este, evident, îngrijorător.»
Sunt un foarte asiduu spectator al filmului şi nu numai criza de timp, în care mă aflu deseori aidoma unui jucător de şah, mă face să caut a alege cu cât mai multă grijă titlurile. Alegerea aceasta însă e foarte grea. Oricâte informaţii aş avea despre valoarea sau platforma (a nu se confunda!) regizorului, a vedetelor, operaţia aceasta a devenit pentru mine analoagă unei loterii, la care filmul foarte bun, sau (de ce nu?) opera de artă, sunt poate mai rare decât lozul care îl face câştigător pe acela care l-a cumpărat. Când zic «operă de artă», nu spun neapărat capodoperă. Dar producţia cinematografică (e vorba fără îndoială nu numai de cinematografia românească) este cantitativ imensă şi ea constituie astăzi un element esenţial al culturii omului contemporan şi al experienţei lui de viaţă. Este ştiut, dar nu e inutil să revenim, că experienţa de viaţă, omul nu şi-o extrage numai din relaţiile lui personale cu ceilalţi. Ar fi mult prea restrânsă, chiar dacă e vorba de omul cel mai social. Ea se extrăgea altădată într-o extrem de mare măsură din cărţi, acum balanţa se înclină din ce în ce mai mult spre film şi televiziune şi, într-o măsură mult mai mică, spre teatru. Situaţia aceasta, după părerea mea, este prin ea însăşi dăunătoare. Astăzi, încă mai există oameni, şi chiar tineri, pentru care cărţile constituie baza culturii şi experienţei lor de viaţă. Dar numărul lor scade pe zi ce trece şi faptul este, în mod evident, îngrijorător. Sigur că această tendinţă spre «vizualizarea» receptării culturii trebuie să fie în primul rând combătută prin şcoală. Dacă, din şcoală, tânărul prinde gustul cărţilor, al literaturii bune, în mod normal pornirea aceasta îi rămâne pentru toată viaţa şi deci această primejdie îl pândeşte mai puţin. Dar am fi prea optimişti dacă am socoti că acesta e singurul mijloc de a evita acest rău social al timpurilor noastre. Un alt mijloc — foarte important — pentru a–l combate, ar fi desigur un procent mult mai ridicat al filmelor bune, al filmelor artistice, căci aşa se numesc. Desigur că producătorii de filme din alte ţări pot fi mai greu convinşi să aibă în vedere criteriul artistic şi nu pe cel comercial. Pentru noi însă, situaţia este mai favorabilă. În primul rând, prin D.D.F. (Direcţia Difuzării Filmelor), putem alege filmele cu adevărat artistice şi omite pe cele «artistice» pur şi simplu. În al doilea rând, producătorii noştri au mai multe posibilităţi de a se gândi şi la criteriul artistic, decât cei străini, fiindcă sunt subvenţionaţi de stat. Atunci, de ce n-o fac?
Faptul asupra căruia aş vrea sa atrag atenţia este că un film prost ajunge mult mai uşor în circulaţia bunurilor culturale şi este mai greu să fie ocolit decât o carte proastă şi un spectacol prost. Noi încă n-am ajuns la acel stadiu la care repertoriul săptămânal al filmelor să conţină şi «filme clasice», aşa încât amatorul de filme nu are posibilitatea amatorului de cărţi sau de spectacole de a avea garanţia unui mare scriitor clasic. În afară de aceasta, chiar când e vorba de scriitori contemporani, amatorul de carte sau de teatru are suficiente garanţii; celebritatea este în cazul scriitorilor, al regizorilor de teatru, al actorilor, în mult mai mare măsură, o garanţie, decât celebritatea unui regizor de film sau a vedetelor de cinema. Şi, în sfârşit, practica alegerii atente a filmelor este mult mai puţin obişnuită...
Toate acestea fac într-adevăr ca alegerea unui film să fie foarte greu de făcut. Şi în acest domeniu sunt încă multe de făcut. Revistele noastre, şi în primul rând revista «Cinema», pot face încă foarte multe lucruri pentru a înlesni această alegere. Nu-mi plac cuvintele mari, dar această posibilitate de a alege este pentru amatorul de filme un factor hotărâtor în formarea unei culturi cinematografice autentice.
