Orice începător ştie că a face distribuţia unui film înseamnă cel puţin o treime din succes. Cu toate acestea şi din tot felul de motive, majoritatea filmelor lumii au, la o atentă privire, distribuţii imperfecte: nu numai la rolurile de a doua mână, ci chiar pentru rolurile principale. Motive sunt multe, nenumărate — şi analiza lor ne-ar duce la concluzii întristătoare (sau hilare). Am văzut mari vedete a căror glorie s-a ştirbit, nu o dată, printr-o eronată distribuţie. Am văzut filme ce puteau fi magistrale — şi dacă nu au fost explicaţia se poate căuta într-o greşeală: chiar un mare actor poate rata un rol — şi vina nu cade numai asupra sa, ci mai cu seamă asupra regizorului şi producătorului.
Fireşte, există şi pelicule anodine salvate de distribuţii inteligente. Fireşte, există şi curajul regizorului de a atribui un rol, mare sau mic, unui actor ce pare respins de partitură. E aici şi un dram de joc de noroc, dincolo de ştiinţă, inspiraţie şi curaj.
O distribuţie bine făcută are recenta peliculă semnată de regizorul
Alexandru Tatos:
Mere roşii. În ea excelează
Mircea Diaconu care, prin firescul său, estompează o parte din schematismul intrigii, schematism în parte compensat şi de unele replici bune ale talentatului dramaturg
lon Băieşu. Diaconu este un actor făcut pentru cinema — şi el are dinainte o carieră pe care va trebui să înveţe a nu şi-o compromite acceptând jocul întâmplării. Vocaţia sa de actor complet a putut fi remarcată în
Filip cel bun, apoi în
ActoruI şi sălbaticii — unde a ştiut să fie alături, valoric, de
Toma Caragiu, aflat într-o formă irezistibilă pe care nu i-am regăsit-o decât în unele apariţii scenice. Mircea Diaconu merită roluri scrise pentru el, după cum merită partituri care să-l oblige a-şi diversifica gama de mijloace de care e atât de sigur, supunându-l la un efort de compoziţie mai complicat şi mai dramatic. Felul cum ştie să privească, să se mişte şi să replice este uneori fascinant prin simplitate — şi de aceea rolurile de «băiat bun» care l-au lansat, nu trebuie să-l silească a se «specializa» numai în acest gen de eroi. În
Mere roşii sunt câteva scene, cele mai bune, care trebuie să-i dea de gândit la propria-i carieră pe care, de altfel, şi distribuitorii săi vor trebui să i-o protejeze, pentru a rămâne unul din cei mai originali actori pe care-i avem, originalitate ce depăşeşte chiar tipul impus de el «con brio».
