“Fructe de pădure” sau Puterea sacrificiului

     Numele lui Alexandru Tatos este indestructibil legat de Secvenţe.... El însuşi îşi raporta filmele ulterioare la acest succes neaşteptat de la un lungmetraj pornit ca un scurtmetraj şi construit pe parcurs din trei bucăţi. Cei care îi cunosc mai bine filmografia plasează în topul reuşitelor sale şi Duios Anastasia trecea, Secretul armei...secrete sau Mere roşii. Despre Fructe de pădure se vorbeşte mai puţin, fie din necunoaştere, fie pentru că este considerat o operă minoră. Să fie oare aşa?
     La vremea respectivă s-a scris mult şi elogios. Astăzi însă Fructele... tind să fie minimalizate. Pe nedrept, aş zice eu. Revăzându-l nu se poate să nu te impresioneze amestecul de poezie aspră, care caracterizează acel colţ de lume aparţinând parcă unei epoci patriahale, şi infinita tristeţe pe care o degajă întreaga poveste. E poate cel mai trist film al lui Tatos, un regizor care şi-a încercat forţele în mai toate registrele, de la comedia bufă (Secretul armei...secrete) la tragedia antică (Duios Anastasia trecea) şi a cărui ironie cu care el privea lumea se detaşează din aproape toate filmele sale. Umorul lui Tatos, atâta cât este, nu este bonom, nu este îngăduitor, ci mai degrabă acid, şfichiuitor. Dar în Fructe de pădure prevalează tristeţea unei lumi în care nici puritatea (fecioara Amalia cade în plasa unui fluşturatic), nici dragostea (Grigore se căsătoreşte cu Amalia deşi ştie că ea nu-l iubeşte) nu au ce căuta, ci doar compromisul şi acceptarea unor soluţii pe care viaţa ţi le impune. Tristeţea vine din faptul că personajele nu au alegere, deci nici viitor.
     Colegul meu Horia Pătraşcu şi-a intitulat cronica din 1983 „Un film cu final deschis”. Mie mi se pare dimpotrivă: un film cu final închis, foarte închis. Pentru că recuperarea fostului puşcăriaş Grigore, care îşi întemeiază o familie, poate fi pilduitoare şi „dătătoare de speranţă” mai ales prin prisma codului eticii şi echităţii, dar de fapt e îndoielnică şi oarecum forţată. În timp ce disperarea mută a celor două femei – Amalia, mireasă de nevoie şi Luminţa, mireasă de închiriat – e tulburătoare. De aceea secvenţa finală a nunţii este una dintre cele mai frumoase din tot filmul.
Imediat ce Grigore o cere - deşi Amalia, cu cinstea care o carcaterizează îi spune că nu-l iubeşte, iar el se consolează: „vine şi asta” -, începe nunta. Undeva, pe un maidan mare, la marginea comunei, s-a ridicat cortul tradiţional ale cărui folii mari e plastic fâlfâie în noapte. La o masă lungă s-a adunat tot satul care manâncă, bea şi se veseleşte. În capul ei stau, bineînţeles, mirii, iar în jurul lor foieşte tata socru deja uşor abţiguit, care-şi tot pupă ginerele pe frunte. Mireasa mică şi fragilă, cu voalul pe cap, şade într-o atitudine resemnat contemplativă, cu privirea tristă fixată parcă undeva în afara acestei întâmplări la care ea ar trebui să fie protagonistă. Are un aer de Madonă fără prunc, iar tinereţea şi puritatea chipului ei te-ar putea face să crezi chiar că e virgină. Până în clipa în care din spatele ei se aude un scâncet de copil mic. Ea se întoarce spre căruciorul pe care imaginea nu ne-a lăsat nici o clipă să-l vedem şi îşi ea pruncul în braţe. Între timp masa s-a golit pentru că lumea, inclusiv mirele, a plecat afară să horească. La cele două capete au rămas doar Amalia, care îşi priveşte copilul cu o infinită tandreţe şi îi sărută uşor mânuţa, şi Luminiţa, care a renunţat la masca de fotografă profesionistă, veselă şi antrenantă. Ea se uită la Amalia cu un amestec indescriptibil de jale şi invidie, pentru că îi înţelege sacrificiul, dar totodată se uită la copilul pe care ea, Luminiţa, nu-l va avea niciodată deşi şi-l doreşte cu disperare. Două femei puternice şi profund nefericite pentru că aşa cum spune un binecunoscut şlagăr, ce se aude pe parcursul acestei secvenţe, „Aşa e viaţa!”.
     În final, aparatul iese afară, în noapte, unde o târlă de copii aleargă un cal alb care se pierde în întuneric, precum sufletul imaculat al Amaliei.
     Foarte frumos!