Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



“Secvenţe” la a doua vizionare


     Mi se pare că filmul, mai exact cele trei filme reunite de Alexandru Tatos sub titlul Secvenţe, prezintă întâmplări despre singurătate. O singurătate mărturisită cu jumătate de gură, descoperită în spatele aparenţelor, do­minată de probleme-cheie, de nerezolvat în momentul punerii lor. Tatos construieşte mici universuri umane, voit în afara marilor „oraşe”, „şantiere” sau „restaurante” decor, dând senzaţia că rămâne totuşi în perimetrul acestora.
     Primele două părţi ale filmului funcţionează ca preludii ale celei de-a treia, asigurând lun­gimea cerută unui film, deşi eu cred că a treia parte ar fi putut să ordoneze întregul, şi ar fi făcut-o cu siguranţă, dacă Tatos ar fi plecat la drum cu această fermă intenţie. În varianta pentru care s-a optat, primele două părţi întăresc în structura lor valoarea perso­najului „echipa de filmare”, care devine astfel liantul întregului film.
     După părerea mea, aceasta modifică uşor balanţa întâmplării a treia, unde, dacă ar fi să izolăm între ele cele trei episoade, este vorba despre întâlnirea condi­ţionată a două personaje diferite şi indepen­dente de toate celelalte (două lumi, două mo­rale etc. — generalizările pot merge mai de­parte). Aceste personaje s-au ciocnit cândva, undeva, într-un alt raport de forţă. Dar aici, ca şi în celelalte episoade, echipa de filmare nu se rezumă la funcţia de catalizator. Dato­rită familiarizării noastre cu ea, din primele episoade, echipa capătă prioritate în anec­dotă, jenând revelarea dramatismului celor două personaje. Cu toate acestea, valoarea invenţiei lui Tatos constă, de fapt, tocmai în această condiţionare, determinată de natura cinematografului, aceea de a mima viaţa.
     Trăirile adevărate, ale fostului ilegalist şi ale torţionarului, plasate sub incidenţa tehnolo­giei filmării, capătă aerul unor ambiţii sisifice de regăsire şi recuperare.
     Tatos se aruncă în apele adânci ale filmului despre culisele cinematografiei, ale filmului de scheciuri, păstrând o aparentă înscriere aritmetică în regulile genului. De fapt, el îşi lucrează primele două părţi în intenţia de a crea celei de-a treia senzaţia de întâmplare extrasă firesc din şirul evenimentelor ce însoţesc mereu viaţa din dos a cinematografiei şi a cineastului implicat în febra creaţiei. Ră­mâne ca o trăsătură comună, dorinţa unei construcţii de factură poliţistă, aş îndrăzni să zic, în care povestirile se derulează aidoma unui arc ce se întinde, pe măsură ce timpul trece. Tensiunea creşte şi se finalizează cu ruperea resortului, într-un punct imprevizibil, urmată de comprimarea lui în poziţia iniţială. De aici sentimentul celui ce vede începutul şi sfârşitul filmului, că în intervalul dintre ele nu s-a petrecut nimic.
     Fericita alegere a majorităţii distribuţiei oferă distincţie şi strălucire personajelor gân­dite de Tatos, maculate uneori de membrii echipei, în efortul lor de a se încadra în firescul întâmplării. Sunt atît de deosebite partitu­rile realizate de Mircea Diaconu, în episodul al doilea, ale lui Ion Vâlcu şi Geo Barton (avem şi noi monştri sacri), în ultimul, precum şi cea a lui Dragoş Pîslaru în primul, încât cred că n-a fost uşor de ţinut pasul cu ei. Mircea Diaconu dovedeşte că poate cizela perle, Vîlcu şi Barton par cazurile reale în­sele, punând la îndoială cunoştinţele noastre despre ei, precum că ar fi de profesie actori. Dragoş Pâslaru mi s-a părut parţial servit de rol, s-ar putea ca Tatos să-i fi acordat dimensiuni mai stranii, fiind vorba de incitarea voită a spectatorului, la început de film.
     Filmele lui Tatos trebuie revăzute, pentru că o primă vizionare înşeală, cu aerul dé­jà-vu-ului şi lasă chiar impresia finală a unor întâmplări banale, a insatisfacţiei. Dar la a doua vizionare epicul şi nevoia de surpriză trece în planul secund, dând valoare calităţilor de ne­tăgăduit: firescul nuanţelor,  multitudinea lor, diversitatea stărilor şi acel har al lui Tatos de a scormoni, de a găsi şi de a recrea aceste stări-sugestive, cu concursul actorilor, în cea mai surprinzătoare armonie.
 
(Cinema, ianuarie 1983)

Tags: alexandru tatos, cronica de film, iosif demian, secvente

Comments: