Pentru cinematograful românesc post−revoluţionar, cel mai mare pericol este însăşi Revoluţia. Pentru că ar putea să apară alte filme ilustrativiste
Irina Miagkova este un cunoscut critic sovietic de film şi teatru. Preşedintă a Asociaţiei criticilor de teatru din Moscova, ea publică în mod constant în prestigioasele reviste „Istkustvo kino” şi „Teatr”. Este unul dintre specialiştii principali ai Institutului Cinematografic de Cercetare, ocupându-se, în cadrul secţiei de film european, de cinematograful românesc. De câţiva ani lucrează la un volum dedicat cinematografiei noastre. În luna martie ne-a vizitat ţara pentru a vedea câteva pelicule la care nu a avut acces în anii trecuţi sau care au fost realizate după precedenta sa vizită bucureşteană. lrina Miagkova a avut amabilitatea de a accepta un scurt dialog cu revista noastră. Pentru început am rugat-o să aprecieze care ar fi, după opinia sa, locul cinematografului românesc în context european.
Cinematograful românesc s-a străduit prea mult să se înscrie în acest context şi această strădanie se simte. Ea este însă şi un lucru pozitiv, în măsura în care a fost întotdeauna o latură pozitivă a culturii române faptul că a privit spre Franţa. Dacă aş încerca să definesc direcţiile generale ale cinematografului românesc în ultimul deceniu, aş spune că aspectul dominant, mai ales spre sfârşitul anilor '80, este
fuga de realitate. Sensurile acestei fugi sunt diferite la fiecare regizor.
Cei mai buni, cei care n-au vrut să servească comanda socială, fug spre iluzie. Există multe filme construite pe oglindirea lumii ireale. La regizorii buni aceasta lume nu este însă falsă. Aş aminti un film tipic pentru acest fenomen,
Flori de gheaţă, unde se vedea că regizorul (
Anghel Mora − n.n.) n-ar fi vrut să mintă, dar nici nu putea spune adevărul.
A doua cale a acestei fugi este fuga spre parabolă. Ea îl reprezintă mai ales pe
Dan Piţa. Şi în filmele sale realiste, ca
Pas în doi sau
Concurs, morala are forma unei parabole. Se citeşte în toate filmele anilor '80 un sentiment de fundătură. M-am întristat văzând ultimul
Tatos pentru că, la fel ca şi penultimul, mi-a lăsat aceeaşi impresie. Omul pare că a fost mânat într-o fundătură şi înghesuit acolo pentru a se sufoca. E o senzaţie care-mi aduce aminte de filmul american
Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? Regizorii cei mai buni erau aduşi în această stare de sfârşeală.
Mi se pare că unul singur rămânea întotdeauna el însuşi,
Mircea Daneliuc. Filmele sale reprezintă dorinţa de a spune adevărul. De aceea portretul pe care l-am scris şi îi este dedicat se intitulează „Mircea Daneliuc, nimic în afară de adevăr”. Dacă revenim la tema „Romania în context european”, mi se pare că cinematograful românesc are complexul cinematografiei dintr-o ţară mică. Aceasta explică, probabil, faptul că limbajul artistic al cinematografului românesc este în mare măsură un limbaj al manierismului, mai ales al celui post−clasic. În cinematograful românesc filmele clasice sunt puţine la număr. După mine, filme clasice ar fi
Moara cu noroc şi
Reconstituirea. Pentru cineaştii români pe care eu îi leg de manierism, filmul clasic nu este un film românesc. Ei îşi întorc privirile înspre clasicii din alte ţări.
Vorbesc atât de deschis pentru că filmul românesc este o părticică din mine. Relaţia mea cu el nu este aceea pe care o am cu un obiect din afara mea şi de aceea nu cred că trebuie să-l menajez. Dacă există în Uniunea Sovietică un om pe care îl doare cinematograful românesc, omul acela sunt eu.
Doamnă Miagkova, aţi putea anticipa evoluţia cinematografului românesc în contextul libertăţii de creaţie?
Eu cred că cel mai mare pericol în noua fază de evoluţie este însăşi Revoluţia. S-ar putea ca toţi să se arunce pentru a o servi (ilustra) iar problemele cinematografiei ca artă să treacă pe planul al doilea. Noi am trecut prin această perioadă. Există pericolul să apară din nou filme de conjunctură, dar cu alt semn. E nevoie de o mică pauză pentru a medita, a se distanţa şi a însuşi ceea ce a adus Revoluţia, pentru că orice comandă socială este un semn rău, chiar şi atunci când serveşte o cauză nobilă. Nimeni nu trebuie să se grăbească. Poate ar fi bine ca acum să se facă filme cu poveşti simple, numai să fie adevărate. Nu e întâmplător că asistăm acum, în toată lumea, la o revenire spre melodramă. Este obligatoriu ca spectatorii să reînveţe compătimirea, implicarea afectivă. Publicul trebuie să-şi recapete încrederea în ceea ce se petrece pe ecran.
Vă mulţumim pentru interviu.
