Stăteam într-o odaie din ospitaliera casa a lui
Alexandru Giugaru, mai spre o margine de București, sorbeam un vin dulce de Huși („că eu de aici sunt, știi, tata a fost acar în gară,..”) și îl tot îmboldeam să-mi acorde un interviu, iar el îl tot amâna. Mi-a răspuns la întrebări, până la urma — trei zile la rând — (am publicat interviul în două numere din revista „Teatrul”), dar mi-a înmânat și un caiet gros, zicându-mi „în condica asta e toată viața mea pe scenă, mai scoate și dumneata de-aici, că sunt multe și amestecate”.
Într-adevăr, azi, când un prilej pe care nu-l doream ne cere să revedem biografia acestui impunător și singular actor, vedem ca ea e încărcată de numeroase și diverse fapte de creație și, dacă mi se îngăduie, nu încă îndeajuns cunoscută. Căci citesc într-o carte: „De la debutul său, 1916, și până în 1944 și-a cheltuit talentul și forțele în trupe de revistă”. Nu-i adevărat! Născut în 1897, la Huși, a fost dus de părinții săi — oameni umili, dar pasionați de teatru — la toate reprezentațiile ce treceau în turnee prin oraș și a căpătat, de mic, gust pentru această arta. A jucat în formații de amatori. S-a aciuiat pentru scurta vreme pe lângă Naționalul ieșean și pe urmă î venit la București (în 1919), unde a figurat în diverse trupe mari și mici, stabile sau ambulante, în săli cinematografice, în aer liber. A intrat la Conservator în 1924, ca învățăcel al Luciei Sturdza Bulandra, iar din 1926 a devenit membru al prestigioasei companii „Bulandra”. Avea la activ doua filme — jucase în
Năbădăile Cleopatrei, realizat de
Ion Șahighian și în
Legenda celor două cruci (Gheorghe Popescu). Actorul — după cum declara acum câțiva ani, revistei „Cronica” — socotea sfârșitul deceniului al treilea ca moment al afirmării sale: „Acumulasem o experiență de câțiva ani, trecusem prin toate genurile artei teatrale, prin film, devenisem cunoscut publicului, directorilor și regizorilor, presa mă prezenta elogios și, în aceste condiții, ambiția mea de afirmare — fiindcă am fost și rămân un ambițios — se poate confunda cu începutul consacrării.”
Ce a jucat Alexandru Giugaru până la intrarea sa, în 1946, în Teatrul Național (la poarta căruia bătuse de două ori, în perioada interbelică, fiind trimis la plimbare cu răceala ori batjocoritor)? A fost distribuit pe scena companiei „Bulandra”, în „Discipolul diavolului de Shaw, de către Soare Z. Soare, alături de G. Storin și Toni Bulandra. Apoi, în „Doctorul Knock” de Jules Romains, împreună cu V. Maximilian și Marietta Sadova. A deținut un rol în „Livada cu vișini”, lângă Lucia Sturdza Bulandra, Ion Manolescu, G. Storin. A lucrat cu regizorii Paul Gusti, Aurel lon Maican. În 1932 a fost chemat de Victor Ion Popa și Maria Ventura la teatrul acesteia să contribuie la lansarea piesei „Tache, Ianke și Cadâr” (rolul Tache). Va mai figura ca interpret în „Mușcata din fereastră” de Victor Ion Popa (la Teatrul „Muncă și voie buna”, sub directoratul regizorului și dramaturgului), va face un Catindat mustos în caragialeanul „D-ale carnavalului” (1941), un alt rol de savoare în „Ginerele lui Hagi Petcu” de Alecsandri, va fi prezent pe afișe cu „Zile vesele după război” de M. Sadoveanu (după Labiche), „Jedermann” de Hugo von Hoffmansthal, „Vis de secătură” de Mircea Ștefănescu, va juca alături de Maria Filotti la Teatrul ei, din Sărindar și sub bagheta lui Sică Alexandrescu la Teatrul (teatrele) acestuia în repertoriul său până în 1946 — se mai află piese de Alfred de Musset, Tolstoi, Ostrovski (în „Furtuna” îa a cărei premiera l-a ascultat pe Gala Galaction vorbind încântător despre traducătorul piesei, C. Dobrogerenu-Gherea). Între timp a mai făcut un film cu
Jean Mihail,
Cererea în căsătorie și în 1943, neîntrecutul, până azi,
O noapte furtunoasă cu
Jean Georgescu.
Firește a fost activ și în destule bagatele. Dar dacă — după cum se vede —și-a cheltuit forțele, n-aș zice că le-a risipit. A jucat și la revistă — cu Tănase — pe scenarii și librete scrise de Tudor Mușatescu, N. Kirițescu, Ion Manu, H. Nicolaide — la Operetă, ba chiar e și unul din membrii fondatori ai Operei Romane din București. S-a aflat în diferite formații de cartier, dând reprezentații în pauzele programelor cinematografice, devenind atât de popular încât lumea din centru se ducea după el prin săli de cartier și grădini de vara. La un moment dat, și-a înjghebat chiar o formație proprie, „Trupa de parodie” (la cinema „Model”), care înfățișa acide satire de actualitate deghizate sub titluri pastișate după cele ale Teatrului Național: „Hamlet în mâna turcilor”, „Mușcata din Matache”, „Othello a găsit batista”, „Doamna lui leremia cel cu oiștea”, la una din ele trezindu-se, emoționat, chiar cu Nicolae Iorga în rândul întâi, care, la sfârșit, i-a întins mâna peste rampa.
În 1946, Zaharia Stancu, numit director ai Teatrului Național, l-a chemat aici, și așa a început a doua consacrare (definitivă) a artistului. „Bal la Făgădău” de Aurel Baranga a fost primul exercițiu în noua postură. Numaidecât „Bădăranii" de Goldoni (1946 — regia Fernando de Cruciatii), „Căsătoria”, de Gogol, „Bălcescu” de Camil Petrescu, „Apus de soare” de Delavrancea s-a văzut că e vorba de un actor de mare forța, cu un registru interpretativ foarte amplu și o capacitate deosebită de a fi în același timp comunicativ în cea mai autentică manieră populara și modern în cea mai laconică expresie. Au urmat succesele considerabile din „O scrisoare pierdută” și „O noapte furtunoasa”, tipurile lui Trahanache și Dumitrache rămânând până azi în efigia fixată de interpretarea lui. Interesant e ca nici regia, nici direcția n-au avut încredere de la bun început în Giugaru. La „O scrisoare pierdută” i s-a dat, la început, rolul Cetățeanului turmentat. Apoi s-a inițiat o „întrecere socialista” pentru rolului lui Zaharia Trahanache, între Giugaru, G. Calboreanu și Cezar Rovintescu. Când a prezentat Giugaru versiunea lui, Calboreanu s-a ridicat din lojă și a spus „comisiei”: „El e personajul. De ce m-ați mai pus și pe mine?”
Actorul a creat multe fapturi scenice și totdeauna cu o personalitate puternic conturată. A fost „Bolnavul închipuit” al lui Moliere, cel mai bun Falstaff shakespearian (până azi), primarul obtuz și ridicol din „Regizorul” de Gogol, protagonistul din piesa lui Mihai Beratic „În Valea Cucului", erou caragialean în toate comediile, în momente și schițe, memorabil și aici, în toate — fie că au fost realizate pe scena, la televiziune, la radio frecventând un repertoriu întins, multicolor, excelând în comedie, dar nuanțând-o și relevându-i, nu o dată, substratul tragic, cum s-a întâmplat, de pilda în spectacolul shakespearian cu „Nevestele vesele din Windsor.”
După filmul-spectacol
O scrisoare pierdută (
Victor Iliu, Sică Alexandrescu) a apărut în
Directorul nostru (
Jean Georgescu, 1955) într-un rol substanțial de comedie caustică, în schița
Popescu 10 în control, în filmele după Caragiate (dar când zic „după”, semnalez și o anume distanță față de originale)
Două lozuri,
D-ale carnavalului,
Telegrame,
Mofturi 1900, în
Băieții noștri,
Post restant,
Tudor,
Corigența domnului profesor,
Răpirea fecioarelor și altele. A avut și pe ecran ca și pe scenă aceeași prezenta sigură, clara, cuceritoare, indiferent de mască și timp al acțiunii.
Există extrem de numeroase referiri la creațiile lui Alexandru Giugaru, dar nici un studiu de ambitus teatrologic sau filmografic asupra artei sau, particularităților sale interpretative, diapazonului său hermeneutic — așa cum nu există nici despre Timică, Birlic și atâția alții de care ne amintim târziu ca ne-au fost contemporani și lăsăm altor generații sarcina de a le modela portretele. Cercetătorul care se va dărui unui atare studiu despre Giugaru va reține, probabil, realismul viguros al artistului, paradoxala forță pe care izbutea s-o confere placidității, efectele comice pe care le scotea din opacitate, mărginire și autoritarism paternalist, viclenia ascunsă sub umilință, ridicolul extras din trufie, naivitatea în stare pură și amestecul rafinat de neștiință, suspiciune și disimulare, voioșia excepțională pe care o răspândea în scenele de petrecere, modul inteligent de a servi poantele — părând — a le ignora savuroasele inflamări ale indignării și tot atât de admirabilele, în comicitatea lor, revelații târzii și inautentice.
Avea o dulceață și o limpezime a rostirii, cu accentele totdeauna exact puse și cu frazări ireproșabile. Își controla perfect trupul și gestul. Găsea acorduri optime între atitudine și verb. Comunica desăvârșit cu partenerii, „când jucăm împreună — scrie
Radu Beligan (cu el, cu
Birlic,
Marcel Anghelescu,
Costache Antoniu) — parca ieșeam toți la aceeași pânză”.
La Paris, la „Festivalul internațional de artă dramatică” unde, Teatrul Național din București s-a înscris în 1956, cu „O scrisoare pierdută” și „Ultima oră” de Mihail Sebastian, cronicara ziarului „Combat” aprecia expresivitatea deosebită a actorului „care joacă cu tot corpul, cu mâinile, cu brațele si cu picioarele, cu ochii, fără să întreacă vreodată măsura, fără ca aceasta să ne apară vreodată excesiv sau obositor”. „L'Humanite Dimanche” scria că „îi interpretează fin pe mocofani”. Robert Kemp, decanul criticilor francezi, socotea că i-ar fi fost greu să recunoască, fără caiet-program, în cele două interpretări „savante” (venerabilul Trahanache și colericul om de serviciu din redacția ziarului „Deșteptarea”) pe același „virtuoz”, Giugaru.
Avea sentimentul echipei și instinctul sigur al rolului. Era excepțional de laborios, cu un Cult al muncii impresionant. Nu suferea niciun fel de improvizații. Își elabora singur masca, după îndelungi căutări. „Legea fundamentală a comediei, pentru mine, e seriozitatea”. Suna a deviză. Așa a și fost.
Actor plenar, artist de înaltă clasă, Alexandru Giugaru e o emblemă a teatrului și filmului românesc al secolului douăzeci. De asemenea făuritori de frumusețe ne despărțim niciodată, deși înregistrăm cu îndurerare faptul că au trecut în tărâmul de unde numai amintirea mai știe calea întoarcerii. „Când m-oi duce — mi-a spus odată cu seninătate — oi ști ca am lăsat câte ceva”.
Foarte mult. Și săpat în bronzul duratei.