REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Actorii noştri - Tora Vasilescu


     De la debutul cu succes răsunător din Cursa şi până Ia «proba» de maturitate artis­tică din Proba de microfon n-au trecut decât cinci ani. Dacă socotim că, după al doilea film, Gloria nu cântă, a urmat o pauză de doi ani, iar până la Proba... n-a mai jucat decât în două fil­me — Casa dintre câmpuri şi Cine mă strigăatunci, iuţeala cu care Tora Va­silescu a devenit din «dulce speranţă» o indiscutabilă certitudine, devine ameţitoare. În mod obiectiv ameţitoare. Mă întreb — şi o întreb — cum arată «fenomenul» văzut din interior. Cum se simte, adică, un om care ajunge din trei paşi acolo unde alţii trudesc o viaţă să ajungă. Tace îndelung, cu un aer stânjenit şi bă­tăios totodată, care-mi aminteşte brusc fata din Cursa în momentul antologic al jumulitului găinii, apoi îşi dă drumul ca într-o apă foarte adâncă şi împotriva cu­rentului:
     Ştii care-i partea proastă?
     Evident, nu ştiu.
     Nu mă pricep să dau interviuri. Înţe­leg că aştepti un răspuns lung şi inteli­gent, dar... tot ce-ţi pot spune eu — pen­tru că asta simt la ora actuală — este că am învăţat alfabetul meseriei. În ce ecuaţii pot fi pusă de acum încolo, cunoscând acest alfabet, asta mi se pare foarte im­portant dar nu depinde de mine... Mai simt — de fapt ştiu — că pot avea oricând surprize cu mine. N-am de unde şti cum am să mă manifest în alte experienţe artistice. Depinde — rar depinde! — de ce mi se oferă de aici înainte. Aşa. Mai ştiu că în meseria asta a noastră, numai ta­lentul nu ajunge. Că orica har ai avea de la mumă, mai trebuie şi experienţă şi foarte multă muncă. Să te expui în faţa aparatului de filmat, se învaţă. Să reuşeşti într-o clipă anume şi în condiţii anume care sunt cu totul altele decât ale scenei, să-ţi expui punctul de vedere asupra unei relaţii umane (pentru că ăsta este un per­sonaj, nu? Un punct de vedere) se învaţă. În asta stă, cred, nobleţea profesiei unui actor. Vorbesc de actori de meserie, nu de prezenţa fermecătoare a unui neprofesionist care poate fi folosit o data într-un film, şi poate «dă» bine, e «omul de pe stradă», e firesc, dar dacă îl pui să joace altceva, în alt film, s-a terminat...
     Pentru că şi firescul se învaţă..
     Mai ales firescul se învaţă. Firescul e construcţie, este reconstituirea firescului observat în viaţă, trecut prin tine şi redat aşa încât să pară ca-n viaţă. Niciodată un actor n-o să rostească pe scenă sau în faţa aparatului de filmat o replică, aşa cum rosteşte pe stradă sau în el însuşi. O să pară firească numai dacă e «muncită» bine. Asta e, după părerea mea, proba de actorie. Asta am aflat-o de la Eugenia Popovici, profesoara mea din Institut. Eu eram venită din provincie, aşa încât n-am avut ocazia s-o văd întâi jucând. Mă obiş­nuisem cu ea ca profesoară, cu timbrul vocii ei, cu frazarea, cu muzicalitatea ros­tirii... fireşti, la orele de curs. Când am văzut-o pe scenă, am avut o surpriză fantastică. Auzeam aceeaşi voce, aceeaşi frazare de la cursuri, dar cu un nu ştiu ce în plus. Era, şi nu era, firescul acela. Ţin minte că atunci mi-am spus: Aici vreau ajung! Dar la câte resorturi trebuie să umbli, câte rotiţe trebuie să-ţi pui în mişcare ca să obţii acest lucru, ar fi o altă discuţie, şi nu e cazul să o porţi cu mine. Eu nu pot da lecţii de actorie, pot dacă vrei să stăm de vorbă despre treaba asta.
     Te rog!
     Dar de ce eu? De ce tocmai eu să spun «cum e cu firescul»?
     Pentru că, printre altele, esti soco­tită şi o actriţă «de firesc» şi pentru că, în film, el este o calitate rară, şi pentru că vii dintr-o experienţă foarte impor­tantă din acest punct de vedere. «Proba de microfon».
     Apropo de Proba..., ţii minte sec­venţa din gară, cu oamenii care citesc mersul trenurilor? Când am văzut mate­rialul brut, mi-am dat seama că sunt în faţa unei formidabile lecţii de actorie. Pen­tru că în ochii acelor oameni care citeau de sus în jos mersul trenurilor, se vedea ce se întâmplă în creier. Era ca şi cum ai fi urmărit activitatea unui computer în timp ce prelucrează datele unei probleme. Pu­teai să vezi în ochi cum îi calculează timpul, cum caută ora care le trebuie, cum socotesc când or să ajungă la desti­naţie. Era nemaipomenit şi exact ce tre­buie meseriei noastre: gândul. Dacă vii în faţa aparatului de filmat fără niciun gând sau cu replica «tocită» aşa încât şi-a pier­dut orice sens pentru tine, aparatul nu va înregistra decât golul... Acum doi ani — sar de la una la alta, dar numai aparent, ai să vezi, tot despre firesc e vorba — am făcut o experienţă foarte interesantă în teatru, la Piteşti, cu regizorul Al. Toci­lescu. La o repetiţie, nu ştiu cum a venit vorba de Lelouch şi felul In care lucrează el cu actorii: pe o temă dată, cu un text aproximativ şi lăsati să improvizeze. Am încercat şi noi. La premieră a fost extra­ordinar. Eram toţi de un firesc nebun. Dar al doilea spectacol a fost prost, al treilea bun, al cincilea prost în teatru, improvizaţia este primejdioasă. Dar pen­tru film, este extraordinar. La film, n-a ieşit din primul foc, mai tragi o dublă... în ce mă priveşte, experienţa aceea am folosit-o la Proba de microfon. Mai ales că personajul era din aceeaşi familie, şi aşa am mai aflat ceva foarte important, şi anume că, înainte să te apuci de un rol trebuie să cunoşti caracterul personajului în cele mai mici detalii. Şi-am mai învăţat ceva: cât contează costumul. În momentul în care am pus hainele personajului, cel mai mărunt gest îmi este dictat de ele. La Gloria nu cântă, ţin minte, mi-era foarte teamă că n-am să pot juca o fată cu câţiva ani mai tânără ca mine. Când am pus cos­tumul, am simţit cum dau câţiva ani îna­poi... Dar pe-atunci eram prea tânără ca să realizez ce înseamnă o asemenea expe­rienţă. Am simţit doar şi atât. Pe-atunci, chiar nu ştiam nimic. Numai îngâmfarea era de mine...
     Îngâmfarea?!
     Da, da, şi poţi să scrii. Îngâmfare, după debutul care fusese un succes. Au mai păţit-o şi alţii, aşa că nu mi-e ruşine. Primul rol care-ţi «iese» bine, este o cap­cană îngrozitoare. Daca se întâmplă să fie şi debutul, e şi mai grav. Pentru că ţi se pare că eşti «unicat». Ca tine nu mai e nimeni. Numai anii în care stai pe tuşă şi vezi că-s mulţi care vin din urmă, şi toţi au aceeaşi senzaţie şi pretenţie de unicat, când înţelegi că oricine poate fi înlocuit cu oricine, şi dacă oricine înseamnă că şi tu, anii în care aduni amar peste amar, te le­cuiesc de ideea asta... De fapt, ideea în sine nu este de condamnat. Fiecare sun­tem unici în felul nostru. Numai că în meseria mea, numai cu fiinţa proprie, ori­cât de unică ar fi ea, — ca şi cu talentul — nu faci mare lucru. Pentru că tu nu poţi să trăieşti, ca om, toate situaţiile sau stă­rile în care se află atâtea personaje pe care le ai de jucat şi-atunci înveţi de la alţii. Foloseşti şi experienţa lor. Observi oame­nii din jur. Citeşti. Uneori, un personaj descris de o minte superioară îţi oferă în numai câteva ore ceea ce tu ai extrage în timp şi cu chin din viaţă. Eu nu cred că un actor se poate juca numai pe sine. Sau poate, dar devine plictisitor. Ori, ce e mai trist decât asta? Dar poate nu e ăsta cu­vântul cel mai potrivit, există şi lucruri mai triste. Ai plâns vreodată în faţa unui actor slab sau a unui personaj schematic? Pre­supun că ai avut ocazia... Să nu-mi spui că ai plâns... Vorbeam cu interpreta prin­cipală din Cine mă strigă care-mi spunea că-i este foarte drag personajul şi încearcă să-I salveze în ochii oamenilor. Eu nu am sentimente faţă de personajele mele. Mă strădui doar să le înţeleg şi le supun ju­decăţii oamenilor, aşa cum sunt. Mi se pare mai adevărat în viaţă, cine te salvează de judecata oamenilor? Nimeni!
     După un discurs aproape poetic asupra creaţiei, întrebarea pe care vreau să ţi-o pun va suna foarte prozaic, dar nu renunţ la ea: ce crezi despre condi­ţia actorului?
     Uite ce e: acei doi ani în care n-am făcut film, am suferit atât, încât mi-am jurat să nu spun niciodată, oricât de greu mi-ar fi: mi-e greu! Când vrei foarte tare să faci o meserie şi cunoşti condiţiile, trebuie să le şi accepţi. Nu sunt eu omul potrivit să spună că toţi cei care lucrăm în cinemato­grafie îmbătrânim repede şi suntem bolnavi foarte devreme, şi plătim foarte scump şansa de a face film — că e o şansă. Nu mă pling. Nu vreau să mă plâng. lar când filmul iese adevărat şi tu, ca actor, te simţi mândru de profesia ta, cui îi mai pasă de greutăţi? Sigur, când nu iese ni­mic din toată truda, atunci te apucă nu numai plânsul, atunci te apucă furia. Dar eu tot nu vreau să cârtesc împotriva filmu­lui românesc. Eu vreau să mă conving că sunt optimista. Îmi iubesc atât meseria încât ţin neapărat să rămân optimistă şi-mi spun tot timpul că filmele noastre vor fi din ce în ce mai bune. Vreau, în mod egoist, ca cinematografia noastră să meargă din bine în mai bine, şi mă încăpăţânez să cred lu­crul ăsta, pentru că altfel n-aş putea juca. Vreau să am încredere în filmul românesc şi nu vreau să-mi zdruncine nimeni încre­derea asta. La urma-urmelor, dacă nici noi, cei care-I facem, nu credem în el, atunci cine? Asta în mod subiectiv. Obiec­tiv vorbind, ştiu — să nu crezi că sunt naivă — numai optimismul şi încrederea nu ajung. Ştiu că ar fi nevoie de mai mult curaj. Şi de mai mult profesionalism. Şi de adevăr.
     De adevăr este întotdeauna ne­voie.
(Cinema nr. 6, iunie 1980)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: actorii nostri, eva sirbu, gloria nu canta film, proba de microfon film, tora vasilescu

Opinii: