REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Actorii noştri – Gina Patrichi


     De la ultimul interviu care s-a întâmplat să fie şi primul luat Ginei Patrichi, au trecut şap­te ani. între timp, am văzut-o, fireşte, mai mult pe scenă şi mai puţin în filme, dar nu, nu vreau s-o întreb de ce a jucat atât de rar în filme, pentru că, tot între timp, am aflat că o asemenea întrebare s-ar cu­veni pusă mai curând regizorilor decât ac­torilor. Aşa încât, aş vrea mai degrabă să aflu ce s-a întâmplat cu imaginea aceea tonică creată atunci de contactul cu o inte­ligenţă vie, mobilă, cu o personalitate pu­ternică — puternic feminină, nu puternic «bărbată» — imagine care a răzbătut până în interviul nostru. Ce a câştigat, ce a pierdut, încotro s-a modificat, pentru că, pe loc, este clar, nu putea să rămână. Mă priveşte lung, privirea aceea intens comunicantă pe care o poartă în viaţă, în film şi pe scenă, atât de lung încât imi dau seama că n-o să mă aleg cu un răspuns, ci cu altă întrebare. Ceea ce, brusc, se şi întâmplă:
     Vrei un răspuns sincer?
     Numai sincer.
     Ai dreptate. Tot ceea ce contează între doi oameni este sinceritatea. Numai că singurul lucru pe care mă strădui eu să-I obţin de o vreme încoace este disimularea ei. Pentru că am descoperit că sinceritatea nu este interesantă pentru cel de vizavi. Trăirile tale, zbaterile, problemele, chinu­rile, că uneori sunt chiar chinuri, nu intere­sează pe nimeni în afară de tine. Pentru cel de vizavi, interesant este să reuşeşti să-i oferi, într-o discuţie, o «pastilă» de esenţă a gândurilor tale care ori să-l amuze, ori distreze de-a dreptul, ori să-I şocheze. Sin­ceritatea presupune expunerea întreguiui proces de derulare a existenţei tale, iar în el există laturi puerile şi bucăţele de prostie, şi false drame, şi false probleme. Şi chiar dacă eu, logic, încerc să elimin din ele, n-am să reuşesc niciodată până la capăt. lar procesul ăsta este foarte intim şi de a­ceea se cheamă intim, pentru că nu poate fi comunicat. De asta, ceea ce cred eu începe să funcţioneze de la o vârstă încolo, nu mai este sinceritatea, ci prudenţa. lar la această prudenţă nu te duc, cum s-ar crede, numai eşecurile, ci şi succesele. Nu ştiu cum o să sune asta în scris, oricum n-aş vrea să aibă aerul: ia uite. domnule, a ajuns atât de mare c-o înghesuie succesele! Vezi, sunt pru­dentă în tot.
     Dar nici nu poţi să te «taci mică»! Gina Patrichi, asta e. Eşti o mare actriţă şi noi de pe poziţia asta discutăm.
     N-o să-mi fie uşor să-ţi explic, dar uite, încerc: am avut în ultima vreme două mari succese, pe scenă fireşte, nu în film, cu «Elisabeta» şi «Interviu». Poate nu ai să mă crezi, dar entuziasmul pe care l-au stârnit cele două personaje ale mele, au «muşcat» adânc din entuziasmul meu personal. Mi-au ştirbit încrederea în mine, cea de până acum. Pentru că eu am în spate o mie de lucruri în care, ca actriţă, am crezut cu frenezie dar, pentru public, se vede că n-au însemnat mare lucru din moment ce abia acum, cu astea două roluri m-au «descoperit». Recunoaste că e puţin derutant. Să fi greşit eu, aşa, o viaţă întreagă?
     Nu, nu cred. Cred că, dimpotrivă, rolurile despre care vorbeşti au stârnit atâta senzaţie, tocmai pentru că sunt aşezate pe stratul gros al celor «o mie de lucruri» tăcute până acum.
     E o idee liniştitoare...
     E o idee sinceră şi tot sincer, cred că aşa se va întâmpla şi cu filmul.
     Cu filmul! Nu-ţi dai seama ce puţin am jucat de şapte ani încoace? Hanna din Trecătoarele iubiri, muta din Nemuritorii, actriţa din Rătacire... Ştiu că mult nu înseamnă neapărat bun. Şi poate că este chiar adevărată ideea ta despre rolurile «pregătitoare», pentru că uite, acum, am chiar un moment cinematografic foarte important: Luiza din filmul lui Daneliuc, Proba de microfon. Şi el este important nu numai pentru cariera mea cinematografică, ci şi pe plan uman. Poate chiar, în primul rând, el înseamnă pentru mine întâlnirea cu un om. La urma urmelor, suntem cu toţii suma unor întâlniri, în aşa măsură, încât nici nu mai ştii exact cât eşti tu şi cât eşti «ceilalţi». Totul e să te întâlneşti, când şi cu cine trebuie. Cineva, un mare scriitor, spune cam aşa: «Arta e plină de lucruri îndeobşte cunoscute, de adevăruri curente, numai că toate astea aşteaptă uneori ani buni până să fie puse în circulaţie. De ce? Simplu: pentru ca ele să poată fi puse în circulaţie trebuie să apară o şansă rară şi ea apare de obicei sub torma unei personalităţi». Pentru mine această şansă este Daneliuc. Lăsând de o parte inteligenţa, sensibilitatea, sinceritatea pătrunzătoare (pentru că tot voiai sinceritate), el are un har aparte. Harul acela care transformă lumea din jur în lumea lui. Are capacitatea de a transforma trăirile şi gândirile proprii în trăiri şi gândiri generale. Putere de generalizare, aşa se cheamă, nu? Poate că Daneliuc a şi picat bine pentru etapa mea actuală, că toţi suntem făcuţi din etape... Or, la ora asta, pentru mine nu contează atât experienţa de actriţă (de teatru sau film, eu nu văd o rup­tură între ele, aşa că pot să vorbesc şi ca actriţă de film fără să fie o obrăznicie, nu crezi?), important nu mi se pare să-mi îmbogăţesc această experienţă, ci să în­cerc să creez personaje care să nu semene cu mine, ci cu imaginea gândită de cel care le-a plămădit. De regizor. Şi nu e uşor, pentru că orice s-ar zice, bunăvoinţa nu ajunge şi nici silinţa, şi le-am avut pe amân­două, crede-mă, dar din când în când, spre marea mea părere de rău, mă trezesc că îmi asum personajul aşa cum eram obişnui­tă până acum şi, vrând-nevrând, el începe să semene cu mine...
     Când vorbeai despre importanţa «plămăditorului», mă gândeam că ai avut ai şansa să lucrezi pe un scenariu bun. De atâtea ori am auzit cum e când lucrezi pe un scenariu prost, încât înţelege-mi curiozitatea: cum e când lucrezi pe un scenariu bun?
     Pot să-ţi răspund în trei vorbe: pasio­nant, incitant, odihnitor.
     Dacă mai ţii minte, interviul ăsta l-am «pus la copt» înainte de turneul în America. Mi-ai spus atunci: «Hai să-l facem când mă întorc, pentru c-o să am ce-ţi spune»...
     Da, aşa credeam. Ce să-ti spun... Ca eveniment teatral nu te interesează, pentru că noi facem interviul pentru «Cinema» şi, de altfel, toate comentariile legate de tur­neul nostru s-au consumat demult. Ca experienţă de viaţă a fost toarte interesant. În special, contactul cu New York-ul. Cei care trăiesc acolo spun că este altă Americă. Şi chiar este. Publicul — pentru că prima întâlnire a fost cu publicul — este teribil de copilăros, de entuziast şi de... sincer. Nicicând n-am văzut oameni cu reacţii atât de directe şi de diferite. Oameni care sau se prăpădesc de râs, sau se ridică pur şi simplu şi pleacâ, dacă nu eşti pe gustul lor. Ai putea crede că, pentru un actor, o asemenea reacţie este foarte ne­plăcută. Poate şi este. Dar mie-mi convine pentru că ea reprezintă barometrul exact al muncii mele. Şi să nu crezi că asemenea tip de reacŢie a ştirbit cu ceva succesul trupei noastre. Nu. De altfel ele erau pur şi simplu expresia unei anume psihologii. Psihologie de oameni «cărora nu le pasă». Şi asta se vede cel mai bine în stradă, pen­tru că acolo totul se petrece pe stradă. Dacă-ţi poţi imagina o femeie de trei ori mai grasă ca mine circulând în pantalonaşi scurţi, fără să-i treacă prin minte că eu sau tu, altul, ar putea să cadă lat la o asemenea privelişte... Dar înafară de noi, nimeni n-o privea! Înţelegi? Nimănui nu-i pasă de nimeni. Ziua, noaptea, la orice oră, fiecare face ce-i trece prin minte. Poţi, de pildă, în plină noapte să vezi un tip care umblă cu un magnetofon în braţe, după el vin doi care ţin boxele, şi după ei o droaie de dan­satori... Sau, la o oră anume, într-un colt de stradă, apare un om cu un violoncel şi cu notele în faţă îşi face exerciţiul, acolo. În stradă. Totul se petrece pe stradă, ţi-am spus. Mă uitam şi eu la ferestrele caselor şi mă întrebam, oare o mai fi cineva dincolo de ele? Aşa pare amuzant. Dar dacă te gândeşti un pic, nu se poate să nu te întrebi dacă nu cumva ceea ce-i scoate pe toţi din casele lor pe stradă n-o fi o «mică» spaimă de singurătate...
     Ce multe filme ai văzut! Vreau să spun, ce multe subiecte. Să nu crezi că e un truc, dar pentru că tot am ajuns la filme, hai să ajungem un pic şi la ale noastre.
     Îmi ceri să vorbesc despre un subiect care nu mi-e la îndemână. Eu nu sunt o «forţă cinematografică». Dar, în fine, ca să nu te refuz... Uite ce cred: filmele noastre sunt în continuare neîmplinite. În continuare, «fără femei». Ca şi cum viaţa s-ar împărţi în bărbati şi femei. În continuare se avansează cu orice chip imaginea omului care stă pe roze. Dar ca să ajungă pe rozele astea — nici nu mai discut că ele sunt bine curăţate şi de ultimul spin —omul ăsta nu s-a chinuit şi el, n-a avut nicio durere, niciun eşec, niciun gol în suflet, nici o îndoială, o cădere chiar... Un film cu oameni «de hârtie» nu mă poate mulţumi. Dar cum eu sunt un om care se îndoieşte, uite mă îndoiesc şi acum când îţi vorbesc, că e chiar aşa. Poate că mi se pare. Şi dacă tot am ajuns aici, hai să-ţi mărturisesc şi o credinţă a mea: dacă filmul românesc nu este mulţumitor (deci, dacă nu mi se pare), credinţa mea este că trebuie să punem cu toţii umărul să-I ridi­căm. Chiar dacă formularea sună aşa, a «Hei, rup!», asta cred. Trebuie scos din producţia «de serie» spre opera artistică. Mai exact, spre operele artistice, pentru că aşa, pe ici, pe colo, câte una-două tot mai apar ele. Dar nu ajunge... Aşa că vezi, sta­rea asta a mea de acum. de prudenţă. de îndoială, este departe de a fi paşnică. Sau nou găsită. Şi dacă nu e paşnică, e de război. Şi dacă nu e nou găsită, e câştigată pe par­curs. Dacă şi asta se poate numi un câştig! Dar poate că este! Vezi, iar spun «poate». Şi poate e normal. Certitudinea şi sincerita­tea şi deschiderea ţin de tinereţe, nu de vârsta matură. Ştii cum zice Anatole Fran­ce: «La mine îndoiala a apărut odată cu prima măsea de minte»... lar acum ai să-mi spui că îndoiala este singura cale către certitudine, cum a spus scriitorul acela... Este. Dar depinde cât de lung drum parcurgi în starea asta de îndoială. Dacă dăinuie prea multă vreme, nu mai ajungi la certi­tudine. Suntem muritori... Sigur că îndoiala mă priveşte în primul rând pe mine. Nu pot să-mi asum soarta întregii omeniri, că nu e cazul. Mă îndoiesc în ce mă priveşte — uite mă îndoiesc şi că trebuie să-ţi spun că mă îndoiesc — că mai pot fi de folos cuiva (şi aici nu intră viaţa mea de familie, fireşte, ci profesia). N-ai să mă crezi, dar îţi spun că n-aş mai vrea să fac teatru. Numai că eu cred în comunicarea dintre oameni, aşa că n-am încotro. Credinţa asta mă obligă să-mi duc meseria mai departe. Nui nu-mi închipui că impactul pe care-I fac cu o sală de cinci sute de oameni înseamnă chiar comunicare. Dar dacă în sala aia există un singur om cu care comunic de-adevărate­lea — şi dacă există, îl simt — încep să exist şi eu. Şi mai am o îndoială. Dar poate că e mai mult o temere. Şi anume, că oamenii nu mai sunt apţi de iubire. lar fără iubire nu se face nimic pe lumea asta. Totul trebuie iubit. Oamenii, meseria, dreptatea — ideea de dreptate. Chiar şi cele ce par «uşurele», poetice — soarele, marea, piatra, pomii, locul în care trăieşti, totul. Ştiu eu? Poate nu mai avem timp. Anticii gândeau şi con­struiau pentru eternitate. Noi trăim prea puţin pentru mâine şi prea mult pentru azi... Dar ştii ce e nostim? Că nici îndoiala asta a mea nu e nesfârşită. Pentru că, uite ce se întâmplă: de îndată ce mi se oferă ceva, ceva apt să transforme îndoiala în certitu­dine, toate culorile se schimbă. Mi se «a­prind lămpile», cum se spune, începe să-mi scapere mintea, simţul datoriei sare de unde îl lovise somnul, şi iar încep să mă lupt, şi iar încerc să scot la lumină o femeie aşa cum gândesc eu că sunt făcute femeile: puţină inteligenţă, puţină adaptabilitate, puţină sensibilitate, puţină feminitate şi multă, multă răbdare şi abnegaţie. Ei, şi dacă aşa simt eu că sunt femeile pe care vreau să le fac, este sigur că aşa le şi fac!
     Este minunată viteza cu care par­curgi drumul de la îndoiala la certitu­dine! Este formidabil cum te strădui să disimulezi o sinceritate pe care o ştii din pornire nedisimulabilă! Îmi pare foarte rău că nu eşti în locul meu, ai avea în faţă un mare spectacol!
     Ei! Păi ceva haz mi-a mai rămas, se vede...
     Haz să fie?!
     Dacă mă obligi să fiu serioasă, am să-ţi spun ce e: orgoliul de a nu părăsi frontul. Mândria de a încerca să fac tot ce pot împreună cu ai mei — umărul de care-ţi vorbeam mai înainte. Şi s-ar putea ca şi orgoliul şi mândria să fi crescut tot um­blând în lume, prin turnee, ba ici, ba colo... Deci, este un orgoliu câştigat prin compa­raţie. Să ştii, suportăm uşor comparaţiile. Oricât ar părea de ciudat!
     Dar de ce să pară ciudat?
     De ce?!?
(Cinema nr. 12, decembrie 1979)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: actorii nostri, eva sirbu, gina patrichi, nemuritorii film, ratacire film, trecatoarele iubiri film

Opinii: