Convenția a fost: „Fără exemple, din cinema cel puțin, pentru că, deocamdată, nu filmez și n-aș vrea să... supăr pe nimeni!” Am acceptat, hotărâtă ca, în complicitate cu cititorul, între paranteze, se strecor și elemente — fie ele chiar și dispersate — ale fișei de creație la care nu vreau să renunț, mai ales acum când interlocutorul meu a depășit demult pragul celui dintâi deceniu al carierei sale de actor de teatru și de film. Nici nu avea să-mi fie greu, pentru că discuția s-a concentrat pe o unică problemă, dar, indirect, a atins mult mai multe, tot atâtea ocazii de rememorări.
...Deci, despre interviu!
Profesia de actor e o profesie publică în care trebuie ținut seama că foarte multă lume se interesează de cum faci ceea ce face. Și, uneori, e chiar foarte bine să se știe ce se întâmplă cu profesia asta a noastră. Sigur, fiecare meditează și de unul singur la condiția sa. Marlon Brando lansa undeva definiția meseriei de ador ca fiind „un monument de impostură”. Formularea poate părea șocantă, dar, dacă facem abstracție de acea deschidere nonestetică a noțiunii de impostură, afirmația reflectă un profund adevăr.
Mă și grăbesc să-i inventariez filmografia unde „substituirea” de identități a atins de câteva ori virtuozitatea: pentru debut, tată, rol de compoziție la 25 de ani (Urgia), muncitor la început de drum (Avaria), revoluționar îndrăgostit (Punga cu libelule), al treilea într-un trio de comedie polițistă (Calculatorul mărturisește), un tânăr strungar reîntors la viață (La capătul liniei), argat atras de visul parvenirii (Moara lui Călifar), ofițer la o răscruce a istoriei (Emisia continuă), părinte îngrijorat de teribilismul odraslei (De dragul tău, Anca), ins atins de racila birocratismului (Dragostea și revoluția), laș șantajist (Acasă), director ce nu-și uită prietenii (Sper să ne mai vedem), jurnalist de epocă interbelică (Domnișoara Aurica), neînfricat justițiar pe cont propriu (Bătălia din umbră), încercat comandant de vas (Furtuna în Pacific), poet devorat de boală și propria conștiință (Întunecare), comisar de poliție ageamiu (Trenul de aur), ofițer neamț de contrainformații metamorfozat în odios delator (Cântec în zori), procuror (Nelu).
Eu am cam epuizat arsenalul răspunsurilor și, în general, cred că mult mai important este să joci decât să vorbești. E un principiu de bază pe care l-am învățat la lecțiile de actorie ale lui
Octavian Cotescu, formidabile lecții pentru că în teribila lor simplitate se constituiau într-o veritabilă istorie a psihologiei umane ce trebuia neapărat parcursa și asimilată. Am avut noroc în viață, în viața artistică, dar mult mai mult aș putea să realizez, deși există voci care susțin că aș fi deja manierizat.
lată un „teren minat” de obiecțiile și rezervele unor cronicari, un subiect delicat care merită a fi curățat și limpezit de balastul arbitrarului. Mai ales că o senina privire înapoi descoperă la tânărul „deosebit de dotat”, apraținând unei promoții „de excepție”, o lăudabilă stăpânire a mijloacelor de expresie dar și (culmea!) absența dominantei terifiante, din portretizarea lui Mackie Șiș, interpretat memorabil în ultimul an de studenție, personaj îndeobște invocat ca germene a ceea ce, la o mai atentă și aplicată retrospectivă, se poate numi, cu toată certitudinea, nu maniere, ci stil. Un stil al impetuozității maxime, un stil pe care avea să și-l cristalizeze în ani și ca firească consecință a unei tendințe a regiei moderne, ce convertește narațiunea dramatică în parabole sau alegorie, impunând o excesivă supratensionare, implicit un histrionism exacerbat. Mereu în avangardă, pe scena Teatrului Mic unde joacă de la absolvență, Dan Condurache, în mod firesc, a fost solicitat cât preponderență pentru un anume gen de personaje. Haloul lor avea să-l urmărească, uneori, el pe ecran. Nu mai puțin interesante îi sunt creațiile în registrul neostentativ al locului intens interiorizat.
Cred că-i foarte greu da controlat cine, poartă „vina” unei anume saturări repertoriale, a unei șablonizări în distribuții și, în ultimă instanță, „meritul” monotoniei e numai al interpretului. Ce știu sigur este că actorul trebuie ajutat foarte cinstit în momentele dificile. El își ia o marjă de siguranță și se comportă ca orice om care se apără de eventuale erori. Deși — e știut — numai pe erori se poate construi ceva real, numai greșind se învață. Dar pentru că „faptele” actorului sunt niște acte publice, altfel sunt ele judecate, iar încercările, eforturile evidente de a nu cădea în capcană sunt adesea trecute cu vederea. Au fost sau n-au fost, nu mai contează! Bineînțeles că, uneori, rămâi marcat de rol, de un rol anume. Dar când pornești din nou la drum, încerci să te obiectivezi, îndreptându-te spre personaj cu o bune doză de îndoială, îndoiala face parte din datele procesului de elaborare. Și dacă în această întâlnire îi simți aproape pe toți cei alături de care lucrezi, de la mașinist la operator, de la costumieră la regizor, atunci există șanse de reușită. Dacă, însă, racordul de stare nu se realizează la parametrii ideali, rămâne doar neîncrederea și atunci apare și fisura. Pericolul cei mai mare este să ajungi să joci „în general”. Cineva mă întreba. Cum mă descurc cu „spaimele” profesionale. Eu mă întreb, în schimb, ce s-ar întâmpla dacă ele ar dispărea. Poate că sunt și autori fără contorsiuni atât de violente... În
După repetiție, Bergman atrăgea atenția că numai un actor foarte talentat poate juca toarte prost. Din dorința de a izbuti o situație verosimilă, un caracter puternic, actorul trece el prin faza erorilor. Eroarea are și ea putere de fascinație. Se întâmplă să ne lăsăm „orbiți” și noi, actorii, și regizorul. E ceva care ține de intimitatea travaliului nostru și de aceea e greu de escaladat. Asta neînsemnând defel că munca noastră nu are precizie și rigoare în concepție, în execuție. Nu sunt adeptul adulației actorului, a iubirii fără reticențe, dar lipsa de dragoste artistică e generatoare de false momente de criză. Cei chemați să dispună de actor, ca și cei chemați să-I judece, nu trebuie neapărat să știe mai mult decât el, care a făcut patru ani studii de actorie, ca să-l însoțească în toată „nebunia” creației. Să alerge alături până își găsește ritmul adevărat, într-o cursă în care nimeni nu știe dacă va ieși câștigător. Dar, după cât de bine e pregătită cursa, se poate risca un pronostic. Și pregătirea serioasă este chiar mai importantă decât realizarea în sine. O discuție deschisă, sinceră, pare greu de suportat dar este de dorit dialogul între colegi. Despre reușite ca și despre insuccese. Iar necunoașterea reciprocă e un handicap în calea colaborării. Ori care ins lucid, în profesia noastră, cunoaște foarte bine și avantajele și dezavantajele. Unul dintre ele — avantaj, dezavantaj? — este că de greșit nu greșești la infinit și oricând poți să o iei de la capăt. Suportând consecințele erorii, însă. Opțiunile proprii rezolvă doar parțial problema în ani, se petrec cu noi niște foarte mari transformări și ocaziile pierdute sunt de regretat, pentru că dispar privilegiate unor colaborări care te interesau și care s-ar putea să fi fost sortite unor rezultate deosebite. Pe scenă, ca și în fața aparatului de filmat, actorul se află singur și cu obligația expresie se încarcă, cu adevăr, personajul. Chiar și unei idei greșite trebuie să-i conferi veridicitate. Iar zbaterea de a acoperi ceva în care nu crezi cere un efort extrem de dificil. Nici când joacă prost, nici când joacă bine, actorul nu vrea să joace așa. Există o sumedenie de factori psihofizici care concura și aceștia sunt pentru noi reperele reale. Deși nu știu nici ce-i acela un reflex mnemotehnic, unele persoane înnegresc șapte coloane, supraevaluând o reușită sau înfierând o cădere. Profesionistul, însă, nu plutește într-o nebuloasă, el operează cu elemente precise, trăind o stare continuă, foarte bine controlate, de dimineață până seara.
Totuși, care ar fi limitele și condițiile optimei dedublării, căci de o perpetua dedublare este vorba în cazul trăirii actoricești?
Omul nu-i născut să fie actor.
Dinu Săraru nu o dată ne repetă teoria potrivit cărora actoria e o profesie absurdă. A-ți expune ființa în plin zbucium sufletesc nu este un dat biologic. Contează mult exercițiul, autoeducația. Dacă nu poți întreprinde nimic ca om, nici ca actor nu vei putea să realizezi ce îți propui, ce ți se propune. Lucrând direct cu actorii, regizorii trebuie să-i ia așa cum sunt ei, cu defectele și calitățile lor. E adevărat, unii suntem mai mult, alții mai puțin deschiși spre experiment, dar gustul noului se și învață. Din păcate, unii dintre regizori par a suferi de prea mult orgoliu, plăcându-le pur și simplu doar să-i comande pe cei din jur. Alteori, tu ți-l dorești pe regizor autoritar și categoric, ai surpriza de a descoperi așa și atunci dezechilibrul e de neevitat.
Pentru mine a fost profitabila și școala televiziunii și cea a cinematografiei, cu ambele colaborând destul de mult. Uneori, poate, că prea puțin discernământ. Am acceptat orice propunere, indiferent de context — deși știu cât contează coechipierii și miza inițială. Fiindcă îmi place foarte mult să filmez, munca pe platou mi se pare un cantonament la munte, după care revin cu forțe proaspete, refăcut, la spectacolele serale. Și, apoi, consider că filmul oferă o posibilitate serioasă de a forța niște zone deocamdată interzise teatrului și care mă pasionează să le explorez. Eu unul nu cred ca ar fi ca modalitate de interpretare — o flagrantă diferență între teatru și film. De altfel, filmele marilor cineaști Bergman sau Tarkovski, Fellini sau Bertolucci stau mărturie. E drept, în teatru, genul de reacție predilect este acută, dar cum și nuanța este caracteristica atât scenei cât și ecranului, deosebit de sensibil la amănunt, un simplu gest poate să semnifice enorm, indiferent de perimetrul în care îl săvârșești. De la primele lecții, profesorul Cotescu ne-a învățat că felul cum faci zece pași poate să valoreze cât zece cărți citite.
O memorie fidelă ar trebui acum să deruleze în suită atitudinile caracteristice ale diverselor sale ipostaze actoricești de pe scenă (pentru film, aparatul de proiecție oricând poate săvârși „minunea”): de la austeritatea lui Papilia („Procesul Horia”) la zarva căpitanului Spavento („Regele Cerb”) sau filmul lui Nonancourt („Pălăria florentină”) de la exuberanța lui Petre („Nu suntem îngeri”) la vibrantul dramatism al Locotenentului sau al lui James Davidson („Dosarul Andersonville"), de la exaltarea erotică a lui Constantin Dunărințu („Două ore de pace”) la servilismul unui obscur secretar („Rețeta fericirii”), de la umorul lui Halunga („Cititorul de contor”) la meșterul încântător al unui cântăreț ambulant („Nebuna din Chaillot”), de la prostia unui june prim („Să îmbrăcăm pe cei goi”) la verva actorului de estrade („Zbor de sticleți”), de la candoarea cinică a setului infidel („Pluralul englezesc”) la ștrengăria unui prezentator de musical („Nu sunt Turnul Eiffel”), de la demonismul proteic al unui personaj deopotrivă pitoresc și infernal („Maestrul și Margareta”) la titanismul unui torționar („Diavolul și Bunul Dumnezeu”), de la sensibilitatea meschină a iubitului pe termen scurt („Doi pe un balansoar”) la blazarea epicureeană a oportunistului politron („Ca frunza dudului”), de la sarcasmul ferocelui inocent, tiran în devenire („Ivona, principesa Burgundiei”) la pantomima automatismelor unui șef caricat grotesc („Mielul turbat”), de la sentimentalismul expert al unui escroc ordinar („O femeie drăguță cu o floare și ferestra spre Nord”) la vizionarismul unei marionete lucide, Nae Cațavencu („O scrisoare pierdută”). și nu trebuie uitate nici postura de excelent recitator.
Recenta premieră a Teatrului Mic a fost un nou prilej de controversă pentru spectatori și cronicari. Apreciabilă este valoarea de insolit compendiu exegetic, aproape exhaustiv, a montării. Actorilor însă le-ar fi fost poate util, pentru fixarea unui contur mai ferm, mai strict, un timp mal îndelungat de acomodare cu postura originală a bine-cunoscutelor personaje caragialene.
Într-un astfel de domeniu prin excelența se strânsă conlucrare, e hazardat să se discute separat fiecare compartiment de creație. Ceea ce ne-am propus a fost o luptă normală, necesară, cu prejudecățile și poate de aceea, pe alocuri, există redundanțe. La un moment dat, însă, ne-am trezit că suntem antrenați într-un paralelism cu prejudecățile altora și cu propriile noastre prejudecăți. Gândul — observa demult
Leopoldina Bălănuță — poate rezolva mai mult decât toate chinurile sterile de a descoperi modalități exterioare de expresie. Dar și gândul trebuie fructificat artistic ca să iradieze cu adevărat. Mai ales că personajul trebuie jucat într-o liniște fioroasă și nu orice spectacol permite perfectibilitatea în timp. La „Ivona" m-am luptat o vreme cu sechelele altor roluri și cred că abia acum am reușit decantarea La film, în schimb, totul decurge toarte rapid și mai ales într-un mod definitiv. Chiar dacă se trag 100 de duble, tot una singura rămâne și trebuie o capacitate deosebea de reacție și decizie promptă. Când văd materialul filmat, nu-mi place niciodată. E ca și cum aș comite o trădare față de mine însumi. Apoi încep să constat că recurg la concesii, prea multe, din dorința de a mă convinge că totuși am făcut bine ceea ce deja e ca și adjudecat. Sabia îndoielii care te amenință mereu face parte din datele profesiei și nu poți scăpa de ea niciodată. Câteodată poți fi stopat chiar de năzuința spre mai bine, și asta ține de inefabilul profesiei. Uneori îți vine și să dispari fără urma, dar acest drept ți-ai pierdut odată ce aruncat mănușa oamenilor angajându-te să le comunici ceva. Mereu altceva... Țin minte, mi-a spus-o cândva colegul meu
Vasile Nițulescu: „Esențial e să știi să joci vârfurile rolului”.
Culminațiile rolului, dar și fulminante personaje: însăși Satana, într-o viziune de fervoare ironică și subtilitate intelectuală — Woland un „Faust răsturnat, Goetz, zbătându-se între abjecție și eroism, despot dement și mântuitor mistificator: un benign erou contemporan, Cicea, tânăr fascinat de posibilitatea de a trăi în libertate și de a se bucura din orice; un „Hamlet pe dos”, prințul Filip, marcat de o maladivă melancolie și exaltat până la epuizare, exhibând angoasa modernă a plictisului existențial un poet damnat amintind elogia geniului eminescian.
Oamenii de bun simț și reală credință își refuză drumul comod n existența de actor. Actoria, paradoxal, e o profesiune individuală care se practică în colectiv și e aproape un nonsens să se creadă că actorul poate face ce vrea. Aș fi în impasul cel mai dezarmant pus în situația să aleg eu ultimul. Pentru că nu face parte din igiena profesiei mele să am eu ultimul cuvânt!
Într-adevăr, ultimul cuvânt trebuie să-l aibă cei din fața rampei din fața ecranului, invitați să aplaude performanțele unui talent excepțional cum este cel al lui Dan Condurache.
