REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Actorii noștri – Cristina Deleanu


     De când, în unită cu aproape zece ani, la tv. în piesa „La musica”, am avut revelația ta­lentului deosebit al Cristinei Deleanu, ce sus­ține alături de Ion Caramitru un recital ex­traordinar la cotele înalte ale unui spectacu­los subtil, din seara aceea am trăit mereu cu impresia că această actriță, menită rolurilor de o anume factură, face parte din familia eroilor camilpetrescieni. Când m-a poftit în cabina de la Teatrul Național, primul său gest a fost să aprindă luminile de la măsuțele de machiaj, căci dialogul nostru urma să se des­fășoare neapărat „între oglinzi paralele”. O privesc. Deși impenetrabil, chipul îi rămâne deschis, amintindu-mi un portret desprins din preambulul „Actului venețian”: „Alta, femeie de o frumusețe neliniștitoare, voinică, dar mlădioasă, cu mișcări senzuale. Are ochii mari în cearcăne vinete, care-i dau un aer de profundă melancolie când privește stăruitor, fără să vorbească. Fiecare frază o precede cu privirea, așa că pare că vorba nu repetă decât ce au spus întâi ochii.”... Și ochii spun infinit mal mult despre biografia artistică a Cristinei Deleanu care doar în ultimii ani s-a împlinit cu nu multe, dar semnificative izbânzi. Cărora ar fi fost firesc să le urmeze tot mai intere­sante propuneri. În teatru, în cinema. Pentru că fervoarea confesiunilor voalate de pudoa­rea sincerității absolute e greu de reprodus, sugestive fiind tristețile, nerostitele regrete, voi încercă să redau măcar jaloanele acestei discuții.

     Nu de mult declarați că vă întrebați me­reu unde se termină teritoriul personajului și unde începe să acționeze interpretul...
     Mă tem de fiecare început pentru că, indiferent de partitură, dorința mea este să fiu cât mai aproape de adevăr, de interpreta­rea cea mai adevărată. Știu când fac un lucru bine, așa cum sunt conștientă și când greșesc. Sunt lucidă și-mi dau seama că, logic vorbind, merit o anume apreciere. De aceea cântăresc orice afirmație, fie ea depreciativă sau apre­ciativă. Poate n-ar trebui să mărturisesc că de-a lungul primilor are de meserie, am spe­rat că, la un moment dat, am să fiu... „ci­neva”. Și m-am zbătut să ies din anonimat. Mai ales că nu pot sta niciodată fără să fac ceva, fără să acționez. Orice impas se cere depășit. Poate că, astfel, îmi complic existență. Poate că doresc mai mult decât merit... Dar, asta sunt! Sigur, e absurdă pretenția ca de dimineață până seara să repeți și să și joci în fiecare zi... Trebuie să știi să-ți dozezi bu­curiile, să le aștepți și să le primești cum trebuie... Există totdeauna un intim punct de sprijin. Dar eu nu sunt mulțumită de mine. Pentru liniștea mea personală nu e suficient ceea ce fac acum, prea puținul pe care-l rea­lizez. De aceea revin mereu și mereu la Poe­zie: recitalul de versuri reprezintă una din modalitățile mele fundamentale de a există în meserie. Când mi-e mai urât, îmi răsfoiesc caietele... La tv am făcut vreo șase recitaluri, ceea ce este foarte mult. La Studioul 99 al Naționalului am prezentat în anul trecut un spectacol de aproape o oră intitulat „Pe pârâu de rouă”. Și astfel am mai existat o dată... Mi-am mai făcut o bucurie... Mereu mă gândesc că timpul trece prea repede și nu reu­șim să realizam tot ce dorim...
 
     Din nou sunt tentă să o asemăn acelor personaje pline de mister care, continuu, evadează dintr-o lume reală într-una imagi­nară, și mai reală. Îi pomenesc de prima mea „întâlnire” cu ea, mediate de ecranul televizo­rului și de textul Margueritei Duras.
     De la premiera noastre au trecut opt ani și n-a fost an în care să nu mi se pomene­ască de ea. Pe post s-a dat de trei ori. Poate că a fost marea mea șansă. De fapt, eu am descoperit textul în traducerea lui Paul B. Marian, l-am luat și i I-am dus lui Octavian Sava. Apoi am început să lucrăm, Pino Cara­mitru și cu mine, împreună cu regizoarea Olimpia Arghir... După aceea nu încetau întrebările: „De ce nu faci tu film?”... Eu deja mă obișnuisem cu gândul că trebuie să rabd, să aștept și să sper... Pe vremea studenției mele, în Institut nu era permis să faci nici teatru, nici film. Ilarion Ciobanu ca să poată face Setea a trebuit sa abandoneze cursurile. Și ce bine a făcut pentru că, într-adevăr, numele său avea să se lege definitiv de cinema. Mai puțin destinele celorlalți colegi ai mei, Camelia Zorlescu, Nicolae Dinică, Alexandru Arși­nel, Mihai Gingulescu, Vasile Vaisiliu, Constantin Popa, excepție făcând Constantin Diplan și Ion Fiscuteanu.
 
     Dar pe dumneavoastră, cinematograful, cum v-a descoperit?
     Din întâmplare aș zice. Prima „ieșire” pe ecran am avut-o cu filmul lui Haralambie Bo­roș Destine romantice. Dar marile emoții ale platoului aveam să le cunosc abia la filmul lui Manole Marcus... Un telefon m-a anunțat că a doua zi sunt invitată să dau probe. La scurt timp, am avut confirmarea, mi s-au făcut poze, s-a pus lumina pe obrazul meu. Pur­tam pe atunci părul mai scurt și într-o nuanță arămie. Manole Marcus mi-a spus simplu și categoric: „Îți schimbi culoarea și nu te tunzi”. De la început mi-a vorbit ca unui prie­ten, ca unui vechi prieten. Și ce mult con­tează! Eram timorate de un gând, dacă e pri­mul și ultimul meu rol principal? Nu făcusem până atunci mare lucru. Înainte de fiecare ca­dru aveam emoții teribile, dar ce stare de bu­curie trăiam în același timp! Împrejurarea era pe de-a-ntregul specială, pe de-o parte pen­tru că implica o confruntare cu proza densă a unui scriitor ca Augustin Buzura, pe de altă parte pentru că aveam parteneri cu expe­riență, reputați actori ca Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Silviu Stănculescu. Colegi care trebuie să spun că mi-au acordat de­plină încredere și o desăvârșită prietenie.
 
     În șase ani ați reușit performanța de a filma în peste zece pelicule.
     Ce n-am făcut o viață... E adevărat, după Orgolii, prima solicitare am refuzat-o, și la statul lui Manole Marcus. Dar pe urma am acceptat invitația lui Gheorghe Naghi de a fi o mămică în Acțiunea Zuzuc... și mă trezesc cu un telefon de la Valentin Ducaru, operatorul, care-mi cere o fotografie explicân­du-mi că trebuie să o reprezinte astfel pe so­ția lui Gheorghe Cozorici în filmul Un petic de cer al lui Francisc Munteantu. După doua zile, mă sună regizorul și-mi spune să vin la Buftea că am ceva de filmat: „Draga mea, fac o scenă: vii, speli rufe, așterni masa, te uiți la ceas și pleci pentru că ai tren și nu mai poți să-ți aștepți soțul”. Francisc Munteanu m-a distribuit și în filmul său următor, Zbor periculos, în rolul unei doctorițe, și mi-a plă­cut să lucrez pe liniște și în tihnă. Așa că m-am bucurat că nu m-a uitat nici când a scris serialul tv Eroii nu au vârstă, unde eram muncitoare și mama fetiței de pe Strada florilor. Apoi Manole Marcus m-a chemat pentru o directoare de două vorbe în comedia lui Ca-n filme. Am mai fost și o contabila în fil­mul de debut al lui Dan Marcoci Scopul și mijloacele, unde aplanam niște conflicte. Mi s-a propus să fiu nevasta protagonistului într-un film frumos gândit și realizat de Titus Popovici și Mircea Mureșan, Horea. Deși n-a fost decât o apariție extrem de scurtă, a meritat pentru că am avut satisfacția de a fi fost, preț de două cadre, alături de Ovidiu luliu Moldovan care i-a conferit eroului o aură de profundă spiritualitate... Dupa care Nicolae Corjos, pe care-l admir pentru tenacitatea sa (timp de douăzeci de ani a făcut secunda­riat!) mi-a spus: „Am nevoie de tine!” Ar fi un motto bun pentru discuția noastră. De un actor, ca și de un om, e bine să fie nevoie! Cu Declarație de dragoste a început seria urmată de Liceenii și Extemporal la dirigenție... N-am avut momente de „încrâncenare” cu nimeni. Poate doar o întâmplare mai ciudată cu Mihu. După ce luasem probele, aflând subiec­tul, am fost plăcut surprinsă de faptul că se încerca împletirea vieții particulare cu cea a unei mari uzini, o dramă de sănătate cu o probleme de conștiință. Mi se părea că per­sonajul meu, lrina Sterian, trebuia sa fie nu­cleul în care să se reflecte cei din jur, dar care să-i și reprezinte pe ceilalți...

     Dar, filmului Anotimpul iubirii îi lipsea tocmai această dimensiune a interiori­tății capabilă să reflecte și să refracte stări generice și stări intime, deopotrivă. Cu ex­cepția unei singure secvențe, de-a dreptul antologică, cea a intrării eroinei într-un apar­tament pustiu în căutarea personajului care, deși se recomandă ca medic, figurează însuși spectrul morții.
     Chiar la turnarea acelei secvențe voiam să mă refer, era o căldură groaznică în ziua aceea. Finalul îl filmasem deja. Grija mea principala părea să fie doar să arăt mai prost decât în secvențele anterior datate pentru că boala incurabilă se agrava simțitor. Din păcate, treptat, s-au estompat tentele de alb-ne­gru care nu erau decât firești reflexe ale bolii sufletului... Dar să revin. Sandu Groza, care, încă de la debut, mă încurajase exclamând” „Ce prim plan are!”, trebuia să tragă travling lung, foarte lung. Se pusese lumina, se fixaseră zonele de penumbră, se stabili­seră limitele cadrului. Dar, dintr-odată, Mihu începe să mă certe că am greșit. Epuizată, după două ore de filmare, eu izbucnesc în plâns ca un copil. Ies pe coridor și mă retrag într-un colț să mă potolesc. Înțeleg cu toții că trebuie să mă lase în pace să-mi treacă. Fu­mez o țigară, beau un pahar cu apă, revin și numai ce-l aud pe regizor: „Am făcut special, ca să intri în stare!”...
 
     „Pare străbătută necontenit de un fluid” - cum nota Camil Petrescu despre Doamna T., cea fremătând de viață și căreia „îi puteai ur­mări succesiunea gândurilor doar pe crisparea ușoară a buzelor, pe obraji, pe ochii al­băstriți ca trecerea umbrei unui nor pe apa”.
     Spuneți-mi, v-ați gândit vreodată „să spargeți” imaginea Cristinei Deleanu? Pentru că există un anume tip de eroină care vă ca­racterizează aparițiile pe ecran.
     Vă referiți la un anume tip de emploi în care filmul încearcă să mă specializeze. Sau, poate, să mă perfecționeze... Pentru că eu am impresia că, dacă teatrul îți poate oferi o mai mare diversitate de partituri, în schimb, la film, e obligatoriu să rămâi fidel unui anume gen de roluri. Mai ales de la un mo­ment dat de la o vârstă... La Iași, unde, de fapt, am înțeles ce înseamnă meseria de ac­tor, unde am început să învăț câte ceva des­pre disciplina necesară unei bune conduite profesionale, la lași unde mi-a rămas sufletul, am jucat mult mai multă comedie decât după aceea. Iar la Teatrul „Ion Vasilescu”, timp de unsprezece ani am jucat în „Siciliana” perso­najul Muki, logodnica superficială, și păstrez o scrisoare a lui Baranga în care-mi spunea ca sunt cea mal bună interpretă a excentricei eroine a anilor '70.
 
     Memoria mea comite încă un declic: nu o văd în acel spectacol care a ajuns la aproape o mie de reprezentații, ci într-o altă excelentă montare tv cu piesa pirandelliane a lui Camil Petrescu: „Iată femeia pe care o iubesc” în care juca dublul rol al surorilor Bella și Ana, una actriță frivolă, cealaltă medicinistă serioasă, entități contradictorii ce vor fuziona într-o simbolică simbioză ca Anabella...
     Cred că fiecare vârsta își are farmecul ei. Dacă la început îți poți permite să te „zbenguie” în orice rol, cu timpul începi să te fixezi și mie chiar îmi convine acest lucru. Pentru că nu știu dacă nu e vorba de o acumulare în ordinea datelor mele personale, fizice și psihice. De exemplu, directoarea aceasta pe care o joc pentru a treia oara - cred că-i o reușită în măsura în care, cu zâmbetul, căldura și vorba bună, am putut să conturez un mod omenesc de a fi, de a exista în chip ideal, exemplar, și totuși cât de firesc, în frun­tea unei instituții de învățământ, dizolvând imaginea rigidă a severității care este îndeobște atribuite, nu doar pe ecran, ci și în viață, unei asemenea femei... Sinceră să fiu, simt că am putere de două ori mai multe decât o folo­sesc. Aș minți dacă aș spune ca n-am niște mulțumiri, dar din când în când, clipe de satis­facție. Dar când încerc socoteala realizărilor... Știindu-mi locul, dar dorind mereu să câștig un pas în plus nu precupețesc nimic ca să-mi respect meseria, credința în profesie...
 
     În vocație, în talent.
     Îmi place cum să petrec lucrurile la film, pentru că ai mai multe posibilități să-ți arăți gândul. Atunci bineînțeles, când nu se lu­crează pe fugă, atunci când poți să joci din plin. Noi ne ferim în film să jucăm la fel de intens ca în teatru și nu cred că e bine. Obiectivul aparatului de filmat e gata în­registrăm fidel trăirea. O privire, un gest, o tăcere sunt potențate pe ecran și de aceea trebuie să aibă sens, sens artistic, să urmeze legile fluenței cinematografice. Ca și în tea­tru, și pe platou, trebuie, de fiecare dată, să o iei de la capăt. Pentru că mai întâi parcă uiți totul și, abia pe parcurs, îți aduci aminte ceea ce știi. De altfel, eu am înțeles mai târziu că e nevoie în permanente și de o capacitate de regenerare psihice. Încetul cu încetul am în­vățat să-mi repar tristețe, să nu renunț, să nu cedez. N-am știut de la bun început că omul trebuie să fie stăpân pe viața lui, pe ca­riera lui. Pentru ca așa cum știe să și-o facă, așa o va avea... .Acum, de când cu „liceenii”, am un public foarte proaspăt. Pe unde mer­gem cu filmul, tinerii mă roagă să le recit. Și lucrul acesta mi se pare extraordinar. Dacă eu am vreun merit, mă bucur, dacă ei însă au dorința de a auzi poezie, e și mai bine. Cred în poezie, în capacitatea ei de a modela sensibilitatea, de a deschide și forma gustul pen­tru lectură, pentru cultură. De altfel, prin rostirea îngrijită, expresivă, slujim limba română. Iar filmul, ca și teatrul, fiind spectacol, deci act artistic, are obligația de a cultiva respec­tul pentru limba noastră, românească. Oriunde mă duc, la șezători în țară sau la Muzeul literaturii, sunt mândră că reprezint Teatrul Național... Iar „orgoliile" mele... mă fac să sper la mai mult...
(Cinema nr. 3, martie 1988)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: actorii nostri, cristina deleanu, declaratie de dragoste film, extemporal la dirigentie film, irina coroiu, liceenii film

Opinii: