REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



“Templul tăcerii” – cronică de film


„Tensiune, speranţă, disperare”?!!
     În cinematografie, George Buşecan a făcut primul pas cu... Pas în doi, filmul lui Dan Piţa la care cosemnase scenariul, fiind câştigător la un concurs. După şase ani, lucrând pe un scenariu de Paul Ghiţiu regizeaza filmul Pasaj, un debut interesant, dar cu ecou restrâns în raport mai ales cu reuşita manierei cinematografice sofisticate de glisare din realitate în imaginar. Coborând pe pământ, Buşecan nu ezită, după alţi trei ani, să se angajeze într-o întreprindere din start promiţătoare, care-i permite şi să se manifeste în ambele ipostaze, de scenarist şi regizor.
     În condiţiile actuale se înţelege că, nu se poate refuza oferta unui producător străin (ce asigură — cum se specifică în programul de sală — difuzarea în reţelele din America Latină, Danemarca, Grecia, Turcia, Siria, Kuweit, Arabia Saudită etc.!). Cu atât mai puţin cea a unui... tandem de producători sirieni care au fondat o corporaţie cu sediul în România, vin şi cu ideea filmului, sunt dispuşi să facă şi figuraţie, neinhibaţi defel de compania marilor şi/sau popularilor actori solicitaţi în distribuţie.
     Nici pe regizor nu-I sperie „internaţionalizarea”, mai ales că nu aspiră la vreo capodoperă, ci, după cum declară sincer în programul de sală: „Acest film, adresat publicului larg mai mult decât cinefililor, adună la un loc câteva din clişeele filmului de suspense, îmbinând melodrama cu scenele de acţiune”. Văzând cum sunt „îmbinate” elementele mai sus menţionate, spectatorul (cel obişnuit, nu neapărat criticul vezi reacţia Sălii Palatului la premieră) nu s-ar zice că a fost foarte entuziasmat. Şi asta pentru că şi reţetele filmelor din categoria B/C au nevoie în primul rând de un bun decupaj regizoral, care să nu se rezume doar la o ilustrare în paralel (montajul nu abdică de la această formulă nici măcar o dată) a faptelor nude. Fapte nude, care, la fel ca şi protagonista aflată în această postură, nu spun nimic dacă nu sunt aduse în stare artistică.
     Pe tot parcursul aglomerării de amănunte mai mult sau mai puţin nesemnificative pe canavaua unei intrigi de tip vendetta, într-o lume a traficanţilor mafioţi juraţi tăcerii (de unde şi bombasticul titlu — silence — adică omerta!), senzaţia este că interpreţii fac un fel de play−back după dublajul în engleză, care nu le aparţine. Sunt crispaţi, rigizi, stingheri, în ciuda mobilităţii excesive a aparatului de filmat, care doar pentru o singură secvenţă izbuteşte să creeze o anume tensiune: raidul circular al motociclistului ucigaş prin garajul părăsit unde se ascund răpitorii.
     Prospecţiile s-au făcut — se pare — sub auspicii fericite pentru că pelicula beneficiază de nişte frumoase locuri de filmare, (re)descoperind Bucureştiul în chip de veche capitală europeană (deşi nu se specifică decât „estică”!), cu tradiţie culturală — ambianţe stradale, arhitecturale şi muzeale (Palatul Elisabeta, Muzeul Storck, Palatul Şuţu etc.), care sugerează de unde s-ar putea pleca în relansarea cinematografului românesc, nu numai în coproducţii.
 
(Noul Cinema nr. 10/1994)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, george busecan, irina coroiu, templul tacerii film

Opinii: