Ştim de la început cine va muri. Prin plasarea în deschidere a ultimelor cadre din cronologia naraţiunii, Hîrtia va fi albastră se încarcă până peste margini cu o tensiune a aşteptării pe care cele câteva răbufniri aducătoare de zâmbete nu fac decât să o sporească. Amânarea merge mână-n mână cu emoţia în acest film plecat de la un remarcabil scenariu, semnat de Răzvan Rădulescu, împreună cu Alex Baciu şi regizorul, Radu Muntean. Aş insita, deocamdată, doar pe finalul construit milimetric. Nu se aruncă, în dreapta şi în stânga cu vorba „libertate”, vedem cuvântul, la un moment dat, scris cu litere mari; la urmă de tot, un personaj mărturiseşte că îi place, printre altele, Nana Mouskouri, pentru ca, atunci când nu ne aşteptam, când moartea îşi făcea de cap, să ne trezim luaţi, ca de un val uriaş, de cântecul acesteia, „Je chante avec toi, la Liberté”, el însuşi o adaptare după „Corul robilor” din opera „Nabuko”. Tot filmul ne apare ca o înaintare către acest ţărm, aşa cum mica viaţă a tinerilor săi eroi pare a fi destinată morţii. Chiar dacă autorul îşi socoteşte filmul o tragicomedie, ceea ce nu ne dă pace este, cred, tragedia candorii într-o istorie a confuziei şi a manipulării, cum a fost cea a lui decembrie 1989. Dacă vrem, neapărat, putem apela la cinereferinţe de aiurea, dar parcă tot literatura ne este mai aproape, atunci când îi privim pe aceşti băieţi abia ieşiţi din adolescenţă care, asemenea băietanilor din Exerciţiul apollinairian „vorbeau despre trecut, nu despre viitor/ prelungindu-şi, astfel, asceza care îi pregătea pentru moarte”. „Mamă, e bine, e revoluţie”, spune puştiul Costi, plecat din pluton, să apere televiziunea. „Mamă, să le spui că nu sunt terorist, sunt Costi”. Astfel de replici adresate la telefon celei neliniştite de soarta lui, toate începând cu copilărescul „mamă”, spun totul despre încrederea naivă, despre aruncarea acelor tineri, cu pieptul gol, în vălmăşagul unor evenimente care năşteau terorişti din te miri cine. Chiar şi dintr-un ţigan zelos, „Ce arab, bă, boule, sunt din Berceni”(Andi Vasluianu). Noaptea de 22 spre 23 decembrie, spaţiul temporal al filmului – adevărată piatră de încercare pentru directorul de imagine Tudor Lucaciu, jongleur al întunericului – este una a forfotei, a încrucişării de trasee. Toată lumea are neliniştea căutării, superiorul (plăcută întâlnire cu actorul de teatru Adi Carauleanu) vrea să-şi recupereze ostaşul plecat de capul lui la revoluţie, acesta din urmă nu nimereşte unde trebuie (bun debut actoricesc: Paul Ipate), tovarăşii lui nu au stare să se bucure de tihna popasului într-o casă de oameni, dar găsesc timp să-şi scoată, cuviincios, încălţările; bieţii presupuşi terorişti discută despre murături, într-o scenă de un haz înduioşător, în altele, tineri militari mai duri, chipurile, şi mai pricepuţi în ale vieţii, trag concluzii, nu-i aşa, definitve: „Noroc că e cald afară, că altfel mai ieşea P...Spătaru să facă revoluţie”. Nu e nimic derizoriu în astfel de schimburi verbale în care neîncrederea instinctivă ar vrea să ţină piept încrederii inocente. Dacă haosul de pe culoarele şi din studiourile televiziunii stârnea mefienţa, strada îşi ascundea primejdiile. Această virginitate a citirii istoriei o vor plăti cei doi eroi ieşiţi din maşină să tragă o ţigară. Este blindata ţinută atât de stăruitor în plan fix la începutul filmului, încât nu cred că vom uita uşor numărul ei: 18-34.
