“Codin și Chira Chiralina”: O lectură ilustrată

     Nu aș zice că Panait Istrati are noroc în raporturile sale cu cinematograful. Întâmplarea face să avem dovezi una după alta, chiar dacă ultima, filmul lui Gyula Maar Codin și Chira Chiralina apare pe ecranele noastre după o greu explicabilă distanță de 21 de ani de la facerea sa. Între timp, mulți dintre interpreții români nu mai sunt printre noi, Gheorghe Dinică, Leopoldina Bălănuță, Ernest Maftei, Ileana Predescu, Șerban Ionescu, Radu Panamarenco, ceea ce mărește strângerea de inimă cu care privim producția realizată de GCC Film Global București, împreună cu Focus Film KFT Budapesta și Par Productions Istanbul. Nu de mult a murit și autorul, Gyula Maar, lăsând în urmă o filmografie în multe privințe remarcabilă, dar și deconcertantă, dacă ar fi să alăturăm Doamnă Dery, unde ești (Premiul de interpretare pentru Mari Töröcsik la Cannes, 1975) și această ilustrare mecanică numită Codin şi Chira Chiralina. Sedus, bănuiesc, de literatura lui Istrati cu al cărei spirit nu are, însă, nici o tangență, incapabil să opteze pentru una dintre cele două povestiri, cineastul le leagă printr-un artificiu narativ care nu a ținut seama de caracterul lor atât de diferit. Pitorescul,  balcanismul fantast al „Chirei...” nu are nimic de a face cu psihololgismul din „Codin”. De altfel, neștiind cum să articuleze joncțiunea, cineastul ungur o și lasă în plata Domnului pe Chira și ai săi, după un popas rezumativ în lumea acesteia, scăldată în ritmuri orientale ce alunecă într-un fel de ciardaș. Destinul nefericit al Chirei ne va fi telefonat, strâns în două propoziții din lunga confesiune a fiului Dumitru la bătrânețe, când evocă prin crâșme întâmplările vieții lui. În prim plan – prietenia și frăția de cruce a acestuia cu Codin, criminalul damnat iubitor de chefuri cu lăutari zicând „Pe lângă plopii fără soț”. Calupuri din narațiune sunt decupate și aduse pe ecran ca într-o lectură, cum spuneam, ilustrată, în care sentimentele sunt mai degrabă indicații dintr-un decupaj (plâns, mânie, spaimă, gelozie etc), nu trăiri. Din îndemn în îndemn în jurul unui pahar („hai, mai spune”, îl încurajează mesenii pe povestitor), altfel spus din brânci în brânci, toată istoria se încheie cu o cugetare măreață, „Adevărul se află în detalii. Dar cine le are?” Noi știam că dracul se află în detalii. Bine ar fi fost să avem de a face cu el.