Ceea ce
Boogie a făcut evident pentru toată lumea şi
Felicia, înainte de toate a confirmat,
Marţi după Crăciun consacră, anume adevărul că regizorii tineri nu pot fi puşi cu toţii în aceeaşi oală şi că filmele pe care ei le fac sunt, din multiple perspective, fundamental diferite. Într-un fel se exprimă personajele lui
Marfa şi banii, cu totul altfel vorbesc Paul (
Mimi Brănescu) şi Raluca (Maria Popistaşu) în ultimul film al lui
Radu Muntean. Într-un fel e filmat
4, 3, 2, cu totul altfel sunt surprinse unele segmente din
Amintiri din Epoca de Aur. Pe scurt, infamul mizerabilism pe care foarte mulţi îl acuză există mai mult în mintea celor care-l demască decât în filmele pe care aceiaşi detractori le văd, iar în exemplele citate nu există nicicum
.
Dacă în filmele româneşti ale regizorilor tineri deranjează ceva, acel ceva se găseste mai degrabă în diferenţele dintre modul în care aceştia văd cinema-ul şi felul în care înţelegeau să facă film predecesorii lor din anii ’70 şi ’80. Altfel spus, problema nu ar fi că
Mungiu,
Puiu, Muntean,
Porumboiu şi colegii lor de generaţie nu se pricep la ceea ce fac, ci că ceea ce fac ei diferă de ceea ce se putea vedea în filmele de altădată. Această comparaţie nu numai că nu se susţine, dar lupta este prin excelenţă inegală.
Producţiile cu succes de casa din perioada comunistă au beneficiat copios de pe urma unui sistem de distribuţie fundamental diferit. Şcolile şi fabricile nu mai sunt obligate astăzi să cumpere abonamente la cinema. Filmele româneşti de atunci nu întâmpinau concurenţa hollywoodiană de acum (filmele americane proiectate erau puţine, cuminţi şi apăreau cu ani buni de întârziere) sau a noilor media. În sfârşit, difuzările şi redifuzarile, la orice oră şi pe aproape toate canalele TV generaliste, au făcut ca vorbele de duh ale comisarului Moldovan să fie la fel de cunoscute ca „Tatăl nostru“. Pentru ca
Marfa şi banii să egaleze în faimă
Revanşa, să zicem, ar trebui să mai treacă zeci de ani, iar posturile româneşti să arate un interes similar în a-l programa şi reprograma (nu e cazul).
Nimic e mai mult decât ceva
Un ultim, dar poate cel mai invocat paravan după care nostalgicii se ascund atunci când îşi afirmă aversiunea faţă de filmele româneşti noi este aşa-numita „lipsă a acţiunii“. În interiorul unei logici care pune semnul egalităţii între intrigă şi valoare, numărul de cuvinte în care un scenariu poate fi sintetizat reprezintă o calitate cardinală. „Despre ce e?“, întrebarea asta o auzim tot timpul când vine vorba despre un film sau altul. Dacă răspunsul e vag, filmul e prost pentru cel care pune întrebarea.
În
Moartea domnului Lăzărescu, protagonistul e plimbat de la un spital la altul şi în cele din urmă moare. În afară de a zăcea (în fotoliu sau pe targă), mare lucru nu face. Cu totul altfel stau lucrurile în
Mihai Viteazul. Atunci când nu se luptî (şi se tot luptă, mor ceva turci de barda domnitorului), titularul rolului principal face o gramadă de drumuri (să strângă bani, să obţină domnia, să semneze tratate etc.). Adică, între un discurs cu învăţăminte patriotice şi altul, se zbate ceva.
Dacă
Marţi, după Crăciun e un film excelent, aceasta se datorează poate şi faptului că, în el, „nu se întâmplă nimic“. Acest nimic face din filmul lui Muntean o aventură mai palpitantă decât orice bătălie, reală sau coregrafiată, care a avut loc vreodată.
Boogie, partea a doua
Căsătorit şi tată al unui copil, Paul (Mimi Brănescu) se îndrăgosteşte de Raluca (Maria Popistaşu). Timp de o oră şi jumătate cât durează filmul, protagonistul oscilează între a păstra aparenţele, adică a amâna cât de mult poate momentul confruntării, cerut cu din ce în ce mai multă insistenţă de Raluca, şi a-şi complica existenţa, dând cărţile pe faţă. Această ezitare îl obligă la tot felul de compromisuri şi îl pune în cel puţin o situaţie-limită. Din acest punct de vedere, filmul contemporan de familie al lui Radu Muntean nu e cu nimic mai prejos de un thriller.
Deşi n-are nici o vină, Paul e vinovat. Deşi încearcă să prevină întâlnirea dintre soţia si amanta sa, nu poate face nimic. Raluca e stomatologul fiicei sale, în cadrul acestei convenţii nu există nici un motiv plauzibil pentru care cei patru (familia şi profesionistul) să nu se întâlnească. Rolurile pe care le joacă se sabotează reciproc (amanta îl face să-şi neglijeze familia şi invers) şi sunt pe cale să se anihileze reciproc, renunţarea la un rol în favoarea celuilalt fiind doar o chestiune de timp. Aşa că Paul aşteaptă.
Altfel spus, nu face mai nimic. E purtat de colo colo de datoriile sale de tată, soţ şi amant, care nu sunt puţine. Prin jocul impecabil al lui Brănescu, Popistaşu şi
Oprişor, mai exact prin lipsa de stridenţe din jocul celor trei, momentele de maximă tensiune pot trece pe lângă membrii mai puţin răbdători ai publicului. La „Anonimul“, neliniştea unui spectator era că nu înţelesese dacă filmul aprobă sau nu chestiunea adulterului. Cum pot fi altfel decât condamnabile acţiunile soţului infidel, l-a întrebat el pe scenaristul Alexandru Baciu.
Dacă însă poţi înţelege asemenea momente deşi nu le-ai trăit (sau dacă le poti înţelege fără să le judeci), atunci nimicul din viaţa lui Paul e unul şi acelaşi cu nimicul vieţii noastre de zi cu zi şi e un nimic absolut senzaţional.
