M-am întâlnit cu Cinematograful prin maestrul Jean Georgescu, unul dintre cei trei cineaşti ai noştri din epocă şi desigur cel mai prestigios. Făcuse O noapte furtunoasă!

     Cursul experimental pe care îl organizase într-o casă din strada General Praporgescu era singura formă de învăţământ cinematografic existentă atunci la noi. Deşi şcoală particulară, admiterile se făceau cu mare rigoare, iar lecţiile erau ţinute cu maximă exigenţă, cu severitate chiar. Maestrul îi iniţia pe elevii săi în arta actorului de film, lucru din care se putea deduce câte ceva şi în ceea ce priveşte punerea în cadru. Drept urmare, cu puţin efort şi imaginaţie, am început să descifrez încetul cu încetul ceva din misterele regiei cinematografice. Şi aşa am aflat că ceea ce îmi bântuia imaginaţia, acele sufocante universuri de sunete şi imagini cu care nu ştiam ce să fac şi care mă persecutau până la obsesie şi până la boală, erau de fapt imagini de sinteză artistică şi că fără să ştiu – biet domn Jourdain al secolului XX! – elaaboram ceea ce se numeşte imagini cinematografice...
     De unde mi-o fi venit mie acest „păcat” şi cum s-o fi încuibat el ca un cancer în fiinţa mea nu ştiu, pentru că film am văzut pentru prima dată în viaţă la opt ani şi foarte puţin în timpul adolescenţei, al liceului, elevilor fiindu-le strict interzisă pe atunci – cu rare excepţii – frecventarea sălilor de cinema.
     Ucenicia alături de maestru la două dintre primele filme documentare ale tinerei noastre cinematografii (Petrolul şi Pădurile) , apoi la două filme de ficţiune (În sat la noi şi Directorul nostru) m-au emancipat, făcând ca la un moment dat – aşa cum se întâmplă aproape întotdeauna în relaţia dascăl-discipol, părinte-copil – să nu mai pot accepta climatul prea riguros al personalităţii maestrului şi să mă despart de el, căutându-mi calea proprie de exprimare. „La umbra marilor copaci nu creşte nici o floare”... Nu cunoşteam, poate, citatul, dar i-am simţit din plin adevărul expulsiv!
     Dar chiar dacă stilistic saau ideatic nu îi semăn, i-am rămas credincioasă în ceva mult mai important, esenţial ca moştenire spirituală: intrarea în Cinematografie ca într-un „Ordin”. Într-adevăr, Jean Georgescu personifică ideea de cineast la modul exemplar. Pentru maaestrul Jean Georgescu, a face film nu înseamnă pur şi simplu o profesie, ci o stare de graţie. Un cineast faace film numai dacă are ceva de spus.  Aşa cum el a avut ceva de spus în privinţa operei lui Caragiale, creaţia caragialiană în lectura cinematografică a lui Jean Georgescu rămâne şi astăzi, la câteva decenii de la realizare, un model de interpretare. Chiar şi teatrul îi datorează foarte mult. Să nu uităm niciodată că prime reconstituire a unei „Nopţi la Iunion” a fost aceea din filmul O noapte furtunoasă. Să nu uităm de asemenea că el este creatorul uneei distribuţii care a făcut şcoală câteva decenii şi mai face încă; oricâte tentative de înnoire s-au întreprins, ea nu a fost depăşită! Greu, foarte greu, se va putea ieşi din tipologia caragialiană creată de Jean georgescu. Din suita sa de ecranizări după Caragiale lipseşte însă din păcate filmul ce ar fi constituit, probabil, o altă capodoperă a şcolii naţionale: „Două lozuri”. Stă mărturie strălucitul scenariu pe care l-a scris.
     Astăzi, după atâţia ani de la ieşirea de sub severa sa aripă ocrotitoare, încă mai simt un fior de teama judecăţii sale la fiecare nou film al meu. Nimic nu mă nelinişteşte mai mult decâi o anume privire şi un anume ton al unui comentariu al său. Şi are întotdeauna dreptate. Referitor la filmele mele sau ale altor regizori. Cei care nu au timp să-l asculte pierd mult. Are un ochi critic cu care nu ne este dat să ne întâlnim în foecare zi şi de care cinematografia noastră are atâta nevoie. Nici unui tânăr cineast nu-i este permis să piardă sau să-şi refuze acestaă confruntare. Eu nu pot decât să-i mulţumesc profund maestrului pentru clipele bune sau grele pe care mi le-a dat. Mai ales pentru cele grele, care m-au făcut să ştiu dintru început că Cinematografia nu e un câmp cu flori peste care adie vânturi elizee. Am avut permanentul exemplu al existenţei sale austere, deddicată trup şi suflet filmului românesc, ideii de film în general. În faţa acestui excepţional cineast, mă înclin cu respect şi admiraţie.

(Prefaţă volum)

 

     Există, în biografia lui Bergman, un amănunt pe care unii comentatori n-au ezitat să-l aşeze la însăşi temelia edificiului ridicat de acest mare cineast contemporan; contactul, pretimpuriu şi premonitoriu, cu un rudimentar aparat de proiecţie — din cele ce se vindeau, odinioară, copiilor în chip de jucărie.
     Un astfel de amănunt, capabil să traseze linia directoare a unui destin, descopăr — cu surpriză şi încântare — şi în viaţa lui Jean Georgescu: câtă transpare în cartea pe care i-a dedicat-o, recent, Olteea Vasilescu („Lanterna cu amintiri”, Editura Meridiane 1987)... Semn, pentru mine, că marile spirite îşi răspund — chiar peste absenţa contactelor personale sau a concordanţei dintre epocile în care vieţuiesc şi pe care, într-un fel sau altul, le-au marcat cu prezenţa şi lucrarea lor.
     Este Jean Georgescu un asemenea spirit? Înainte de a răspunde în vreun fel acestei întrebări, să-i dăm cuvântul lui Florian Potra — care, în câteva fraze înscrise pe pagina ultimă a cărţii sintetizează admirabil demersul autoarei: «Olteea Vasilescu are meritul de a ne fi oferit în „Lanterna cu amintiri” o biografie completă şi totodată de a fi cristalizat o „poetică personală" a lui Jean Georgescu, folosindu-se atât de declaraţiile cineastului, cât şi de opera acestuia. Convingătoare şi ataşantă devine, astfel, în descrierea autoarei, evoluţia regizorului de la „ucenicia diletantă” la cel mai riguros profesionalism — începând cu Milionar pentru o zi şi ajungând la capodopera primei jumătăţi de secol de film românesc, O noapte furtunoasă sau la exemplara comedie satirică Directorul nostru. Coerentă în metodologie, semnatara lucrării împrumută expresiei sale critico-istorice o anumită „narativitate”, menită să înlesnească o lectură agreabilă şi de imediată comprehensibilitate.»
O altă mărturie — ce amână şi, totodată pregăteşte răspuns întrebării de mai sus — mărturie aparţinând Malvinei Urşianu (care a „ucenicit” pe lângă Jean Georgescu „preţ” de două documentare Petrolul şi Pădurile, şi de două lungmetraje artistice În sat la noi şi Directorul nostru): «...chiar dacă stilistic sau ideatic nu îi semăn, i-am rămas credincioasă în ceva mult mai important, esenţial ca moştenire spirituală: ideea de intrare în Cinematografie ca într-un „Ordin”. Într-adevăr, Jean Georgescu personifică ideea de cineast la modul exemplar. Pentru maestruI J. Georgescu a face film nu înseamnă pur şi simplu o profesie, ci o stare de graţie. Un cineast face film numai dacă are ceva de spus. Aşa cum El a avut ceva de spus în privinţa operei lui I.L. Caragiale, creaţia caragialiană în lectura cinematografică a lui Jean Georgescu rămâne şi astăzi, la câteva decenii de la realizare, un model de interpretare.»
     Premieră absolută în literatura noastră de specialitate: ca abordare monografică a unui cineast român, cartea Olteei Vasilescu oferă — dincolo de „tezele şi antitezele” pe care le înglobează demersul autoarei — tocmai imaginea aceasta a unui destin artistic exemplar, a unui spirit care şi-a agonisit tăria deopotrivă din cuceriri şi din renunţări... Cucerind — prin cel puţin două dintre filmele sale: O noapte furtunoasă şi Directorul nostru — noi teritorii de expresivitate limbajului filmic şi renuţând, orgolios, la compromisurile cu care-l momeau „pontifii obsedantului deceniu”, Jean Georgescu rămâne o figură impunătoare a cinematografiei româneştl, figură pe care cartea o restituie cititorului (implicit, spectatorului) de azi la adevăratele, nebănuitele-i dimensiuni.