E, oare — în apelul pe care literatura lui
D.R. Popescu îl face la marile „mituri literare” — o modestie a înzestrării (să zicem, lipsa acelei invenții epice de care vorbea Călinescu) sau numai o, strategic asumată, modestie a originalității (care, pentru a umbla nestingherit prin lume, îmbracă uneori haine de împrumut)?... Întrebare dificilă, improprie unei rezolvări tranșante, și-al cărei răspuns aparține mai degrabă unghiului de abordare decât subiectului pe care-I vizează; oricum, ea (întrebarea) ne este resuscitată de fiecare contact cu literatura autorului — fie ca scrisul său se exercită în domeniul prozei propriu-zise (de mai scurtă sau de amplă respirație epică), al dramaturgiei ori al scenaristicii.
Iată, spre exemplu, s-a vorbit — în legătură cu nuvela (și, apoi, cu filmul),
Duios Anastasia trecea — de mitul Antigonei («...reactualizat sau redescoperit într-o localitate aflată la o graniță imprecizabilă a țării»); după cum, referitor la
Nelu, s-a scos deja în evidență «...„filonul hamletian” pe care îl sugerează regizorul cu subtilitate»... Sunt, toate acestea, semne că ne aflăm în fața unui demers (artistic) conștient din — analiza căruia putem desprinde cel puțin câteva concluzii. Ar fi, mai întâi (și oarecum de domeniul evidenței), faptul că — prin simpla apelare la el — motivul (sau „subiectul”, sau „mitul”) își probează vitalitatea, dovedindu-se «suficient în sine pentru a alcătui o compunere artistică independentă».
În al doilea rând, putem constata — menținându-ne între hotarele literaturii lui D.R. Popescu — „temperatura psibologică” scăzută a acestor subiecte (în tratarea autorului nostru); și nu pentru că ele s-ar afla cu atât mat aproape e momentul genezei, ci, dimpotrivă, într-o fază crepusculară a evoluției (sau, dacă vreti, a circulației lor) poate premergătoare dispariției... De aici, într-o altă ordine de idei, valoarea de document (pentru sociologia literaturii) a scrisului „derepopescian” (si j'ose dire).
În sfârșit, interesează măsura în care „subiectul” împrumutat (sau numai, „nucleul” acestuia) este asimilat, adaptat deopotrivă sensibilității autorului și specificului local... În legătură cu acest aspect al chestiunii, un cercetător al circulației motivelor literare (Adrian Fochi, în „Femeia lui Putiphar”) nota cu pertinență: «Un subiect împrumutat trebuie să fie integrat în spiritul culturii proprii și aceasta se petrece prin îmbrăcarea sa în haine noi, prin acordarea unui aer local foarte pronunțat. Numai în măsura în care o asemenea transformare poate avea Ioc subiectul este sau nu împrumutat. Subiectul trebuie să permită un adaos de interpretare, căci altfel nu ar fi nici o șansă de a fi receptat. Actul de receptare se constituie așadar, într-un act de sinteză, iar în cuprinsul acestuia recunoaștem întotdeauna factorul local, propriu, deosebitor. Trecând de la un popor la altul, subiectul se îmbogățește deci cu numeroase trăsături particulare, care țin de diversitatea psihologiei etnice, de diversitatea formelor culturale specifice; subiectul — deși supranațional sau internațional, universal — nu încetează o clipa de a fi „o voce a poporului”».
Schimbând ceea ce-i de schimbat în textul lui Fochi, putem spune măcar că preluarea, de către D.R. Popescu, a unor subiecte sau motive literare de circulație internațională nu se face în detrimentul acestora... Ceea ce, înțeles cum trebuie, nu-i puțin lucru.
O întrebare, însă, își poate pune cititorul rândurilor de pân-acum: de ce am adus în discuție toate acestea?... Din cel puțin două motive: mai întâi, că problemele literaturii lui D.R. Popescu sunt (într-o oarecare măsură, dar nu într-una oarecare) și problemele filmului — cărora cineastul (aici, regizorul debutant Dorin Mircea Doroftei) a trebuit să le găsească o rezolvare specifică; și, apoi, deoarece colaborarea unui tânăr cineast cu un scriitor aflat „la ordinea zilei” nu-i defel ușoară (afirmație pe care; dacă vă mai amintiți, am făcut-o și în cronica la ultimul film al lui Șerban Marinescu).
În ce măsură a reușit Doroftei să găsească (sau nu) o rezolvare (specifică, ziceam) problemelor puse de scenariu, ramâne încă de văzut. Până atunci, important mi se pare (să spun) că tânarul cineast a reușit să scoată, din „filonul hamletian” al propunerii scenaristice a lui D.R. Popescu, un film al „recuperării tatălui” — înscriindu-l astfel în ordinea unei sensibilități moderne, specifică epocii pe care-o traversăm, ceea ce este, cred, câștigul cel mai important al filmului (și prin reverberație, al literaturii de la care pornește). Să-i măsurăm importanța fie și numai din cuvintele lui Sartre despre „absența tatălui”: «Un tată m-ar fi înzestrat cu câteva încăpățânări durabile; făcând din dispozițiile lui principiile mele, din ignoranța lui știința mea, din pizma lui orgoliul meu, din maniile lui legea mea, ar fi locuit în mine; acest respectabil locatar mi-ar fi dat respect pentru mine însumi.»
