Toţi formăm o generaţie. Cu bătrânii şi cu tinerii ei. (Când am aflat că Jean Georgescu a fost scos la pensie mi-a părut tare rău). Suntem o familie în care vârsta ar trebui să ne-o arate nepoţii. Dar n-avem încă nepoţi. Foştii noştri studenţi sunt la fel ca şi noi. Ridurile femeilor apar pe nesimţite. Pe nesimţite vom deveni clasici sau nimic. Dar să calmăm spiritele: nu vom profita de conjunctură, schema clasicilor rămâne în continuare liberă. Fizionomia lor va fi aceea a unei vârste pe care cel mult o propunem. Apariţia le va fi salutată încă din leagăn cu negaţii fundamentale şi revistele literare vor scoate câte un număr festiv.
Până atunci însă circulăm, existăm, nu ne putem elibera de noi înşine şi timpul se aşază peste toţi în pachete de câte zece ani. Până atunci, perseverăm şi câteodată învingem neîncrederea, suportăm ironia, acceptăm condiţia de a fi omogenizaţi sub limita mediocrităţii, revenim, acceptăm, reluăm şi facem filme.
Generaţia '50−'70, cu debutanţii şi copiii ei teribili (care-şi ascund cu abilitate chelia) cu speranţele ei — mereu amânate — ne include şi ne fixează într-un asemenea hal, încât filmografiile par neverosimile. Când a avut Ilinca timp să joace atât? Când a terminat institutul? S-a maturizat? Dar pare un copil! La Naţional e seară de seară pe scenă. Dacă s-ar păstra vechea terminologie ar fi poate «societară» şi ce rezonanţe venerabile ne asociază încă acest titlu de nobleţe, al Actorului cu «A» mare, boem şi spiritual, strălucitor erou permanent al unor întâmplări extraordinare — şi ce grav şi important ar suna, dacă am prezenta-o pe Ilinca Tomoroveanu, «societară a Teatrului Naţional», interpreta titulară a rolurilor feminine din şase filme artistice, vedetă de televiziune, absolventă a Institutului de artă teatrală şi cinematografică din Bucureşti. Nici nu ţi-ar veni să crezi.
În
Cléo de la 5 la 7, Agnès Varda opune morţii frumuseţea feminină. În teatru, de obicei, această frumuseţe se opune talentului sau, mai exact, suplineşte lipsa lui. A fi frumuşică, la o actriţă, devine sinonim cu a fi «finuţ» la un inginer sau a fi punctual la un poet. Ori, a fi harnic la un pictor.
Despre frumuseţea Ilincăi, am mai scris. Am suspectat-o în fel şi chip, am acuzat-o de răceală, de inexpresivitate, am bănuit-o un colac scenic de salvare, pe urmă mi-am cenzurat răutăţile la «Moartea unui artist» şi am căutat argumente pro şi contra în
Mândrie, «Apus de soare»,
La porţile pământului şi «Al patrulea anotimp».
Concluzia e în favoarea actriţei, în ciuda — o, vai, biografiile sunt atât de paralele! — nesemnificativelor roluri cinematografice şi succeselor teatrale. Oare avem o inapetenţă ereditară pentru fotbal şi film? Nu cred. Presupun că Shakespeare e un colaborator mai rutinat, probabil are şi ceva relaţii, pentru că textele i se aprobă fără nicio dificultate.
Dar era vorba despre Ilinca. Ce vreţi să ştiţi despre ea? Când am cunoscut-o, dăduse examen de admitere la conservator şi căzuse. Făcea figuraţie şi părea picată dintr-o altă planetă în mijlocul celor care făceau din figuraţie o meserie. Am impresia că la noi e unicul caz de vedetă recrutată peste noapte din cele câteva sute (poate în total mii) de profesionişti ai anonimatului, din cei ce populează zona neclară din «câmpul» cinematografic. Pentru că înainte de examenul de admitere în Institut, Ilinca juca rolul principal din
Mândrie. Şi totuşi, succesul ei în această perioadă l-a constituit monologul Julietei, rostit în faţa comisiei cu gheara emoţiei în gât, o probă suplimentară cerută pe un ton obosit, după două poezii şi faimoasa lectură «la prima vedere».
În anul III, Horea Popescu o solicita pentru
Dragoste lungă de-o seară. Şi tot cu el avea să colaboreze mai târziu la «Moartea unui artist» (rol care i-a deschis porţile Naţionalului), «Castiliana» şi «Becket».
După terminarea facultăţii, în cinematografie a jucat în
Runda a şasea şi
La porţile pământului, iar în teatru «Patima roşie», «Vlaicu-Vodă», «Să nu te joci cu dragostea» a lui Alfred de Musset şi «Apus de soare» unde a preluat-o pe Oana creată cu atâta sensibilitate de Eugenia Popovici şi s-a integrat într-un spectacol care străbate stagiunile ca un vas de linie, emoţionându-i deopotrivă pe profesori şi elevi, pe cei care-I ştiu pe dinafară şi pe cei care-I joacă.
Au urmat două filme colorate, unde n-a prea fost avantajată — nici ca partitură, nici ca modalitate de punere în cadru, de iluminare, nici ca unghiulaţie (orice muritor are un profil mai bun şi altul mai rău, şi la pozele de nuntă se ţine seama de asta!). Filmele se numeau
Frumoasele vacanţe şi
Războiul domniţelor.
În teatru, «Moartea ultimului golan» şi alt vas de linie — construit după alte dimensiuni şi pentru alţi pasageri, dar plin până la refuz în fiecare seară — «Heidelbergul de altădată», cu îndrăgostitul său prinţ Florin Piersic, cu aplauzele prelungite peste căderile de cortină, cu îndrăgostiţii de teatru şi îndrăgostiţii de dragoste, cu boemi refulaţi şi cu ceea ce cronicarii se jenează să scrie — succes!
— Filmul continuă să-mi placă, din nenorocire.(Am mai auzit parcă undeva replica asta. Ce să-i faci? Continuă să ne placă).
— Alte pasiuni? Literatura, muzica? (A dat examen de admitere la Conservator.)
— Exact. Banal.
— Altceva, flori?
— Flori, de-adevăratelea! Mi-am organizat un balcon cu iederă, trandafiri, tufănele, cârciumărese, petunii, garoafe şi muşcate. Mai am o plantă, dar nu ştiu cum se cheamă. E căţărătoare, dacă te interesează.
— Ce rol ai vrea să joci?
— Nu spun. Nu spun pentru că, dacă îmi doresc ceva, nu mai joc. Asta-i valabil şi pentru film.
— Colaborarea cu regizorii?
— Te joci de-a reporterul? Depinde de regizori. În general n-am nevoie de foarte mare libertate. (E vorba de mişcare în cadru, de gestică, de concepţia prealabilă filmării). Dacă îi acorzi şi celuilalt cel puţin tot atâta încredere cât îţi acorzi şi ţie, iese!
Opresc transcrierea dialogului aici. Altfel risc să mi se taie finalul.
De la
Mândrie au trecut zece ani. De la terminarea institutului, şase. Am văzut şi poze proaste de-ale ei. Am văzut şi altele bune. Promisiunile generaţiei '50−'70 încă nu s-au realizat şi începem să ne grăbim. Poate vom izbuti, în ciuda neîncrederii, a ironiei sau a decepţiei sincere. Perseverăm, încercăm, reluăm, credem, acceptăm, reluăm.
