Rodica Tapalagă – O veşnică surpriză

     Ipostaza de «scorpie îmblânzită» îi convine, Îi place chiar. Nu dintr-un snobism livresc şi nici din infatuarea de a-şi găsi ascendente temperamentale printre personajele shakespeariene. Dar Rodica Tapalagă rosteşte cu voluptate «nu»-urile protestatare şi vede cu satisfacţie maliţioasă jumătatea goală a fiecărei sticle. De aici la simţul exact şi percutant al umorului vitriolant nu e decât un pas şi Rodica l-a făcut cu toate armele şi bagajele ei. Care înseamnă: un obraz dulce şi perfid de cochetă, o voce calină de ingeună, o forţă care o poate împinge cu succes spre compoziţia duenei. Dar toate acestea nu fac doi bani sau, mă rog, să nu exagerăm, fac prea puţin pe lângă virtutea esenţială a umorului ei, şi care se cheamă inteligenţă. Un umor bine armat cu deşteptăciune (şi mai ales cu una de esenţă feminină), un haz betonat cu cultură, un simţ al comicului servit fără rezerve de o vitalitate de origine vulcanică, iată dinamita care poate duce la explozie orice scenă, orice ecran. Şi ce e drept, Rodica Tapalagă nu-şi îngăduie să exploreze vreodată universul lăuntric al unui personaj, fără a purta asupra ei grenadele harului său violent şi acid. Orice apariţie în scenă a Rodicăi — o ştii, o prevezi, pui mâna în foc pentru verva ei nebună, dar fiecare este, de fiecare dată o surpriză, fiecare are o altă tonalitate, alt timbru, altă culoare. În piesele lui Brecht sau Mazilu, Caragiale sau Ecaterina Oproiu, Rodica Tapalagă îşi schimbă, cu înalt cameleonism artistic, chipul, profilul, înfăţişarea, zâmbetul, îşi reglează temperamentul, dar nicio clipă, în niciun rol, nu face rabat la inteligenţă. Şi nici la umorul ei subţire, crud, răutăcios. Ciudat, nu poţi încadra comicul ei în nicio categorie prestabilită, umorul ei nu e nici buf, nici grotesc, nici jovial, nici burlesc, nici parodic, nici caricatural. Să-i zicem «spiritual»? Oricum, să nu o cantonăm pe Rodica Tapalagă exclusiv în ţarcul de aur al marilor actori comici. Să nu facem şi noi fixaţii de distribuţie. Să zicem şi noi, ca şi ea, că s-ar putea înţelege perfect cu o Nora sau o Desdemona. Deşi, până una-alta, o aşteaptă pe scenă, cu braţele deschise, coana Joiţica din «Scrisoarea pierdută» montată de Liviu Ciulei. Mă întreb însă, cât trebuie să mai aşteptăm apariţia vreunui Caragiale — scenarist pentru a o vedea pe Rodica Tapalagă şi pe ecrane?