Dacă Ioan Cărmăzan a fost sincer la conferinţa de presă a filmului său Margo, atunci am putea începe o discuţie, fără ură şi părtinire, despre generaţiile cinematografului nostru, despre libertatea creaţiei şi talent, despre eşec şi amăgirea succesului de public, despre realitatea vieţii şi cea a artei. Întrebat ce părere are despre noul val de cineaşti, regizorul şi-a exprimat încrederea că cei afirmaţi în ultima vreme, „mai agresivi şi mai liberi fiind”, vor face ceea ce generaţia lui nu a izbutit pentru că, cel puţin în ceea ce-l priveşte, „ceva s-a dereglat”. Bine ar fi fost dacă acest început de autoexaminare ar fi avut loc mai demult. Acum, nu putem decât să constatăm căscarea prăpastiei. Nu s-ar putea spune că fetele cu vorba nonşalant spurcată (se poartă) sau doar slobode la gură, fie că sunt ele dintr-un cămin studenţesc sau de pe centură, nu se vor recunoaşte în chicoteala ce răsună îndelung pe ecran. Ei şi? Vulgaritatea documentaristică este una, cea subversivă, nestrăină artei – este alta. Plonjată în această lume, prostituata Margo (Cristina Cioran), nu are o dramă, ci doar o poveste. Aruncată în „meserie” de tatăl ei vitreg, moartea mamei va însemna începutul redempţiunii. Traseu presărat cu simboluri intens vizuale (exploatate de operatorul Liviu Mărghidan), cum ar fi urcarea unor scări ce duc către casa părintească dintr-un sat şi el pervertit (un fel de surtucar vorbeşte hodoronc-tronc, la masa de înmormântare despre „mecanismul p...”) sau mersul în echilibru fragil, pe şinele de cale ferată, al eroinei până atunci, nu-i aşa, dezechilibrate. Evident, din decor nu puteau lipsi animăluţele din pluş. Se vede că Liga pentru protejarea semnelor inocenţei încă nu s-a constituit. Din câte am priceput, coautorul scenariului, George Dogaru, fost student al lui Ioan Cărmăzan, a declanşat naşterea filmului, pornind de la experienţa lui din cămin. Este trist că un om tânăr s-a lăsat şi el atât de năpădit de clişee, încât de multe ori actriţele parcă nu ştiu de unde să apuce personajul. “Margo este un film despre jocul cu viaţa; ceea ce ar trebui să înţelegem este că, pentru fiecare om care rămâne curat măcar în proporţie de 5%, există o şansă; şansa este undeva pe lângă noi, îi dăm cu piciorul, mai vine, îi mai dăm o dată cu piciorul...” – spunea regizorul. Aşa este. În viaţă. În faţa ecranului, intenţia, doar ea, nu ţine de cald.
