Premiera Cinepub a săptămânii este
O lacrimă de fată, primul lungmetraj regizat de directorul de imagine
Iosif Demian, după un scenariu scris de Petre Sălcudeanu. Tot pe Cinepub puteți urmări și
Baloane de curcubeu, cel de-al doilea lungmetraj semnat de regizor.
O lacrimă de fată este un film autoreflexiv, despre un detectiv care vine de la oraș să investigheze uciderea unei tinere într-un sat, anchetă pe care o filmează la rândul său. Cele două planuri narative se despart inclusiv stilistic: povestea detectivului este redată pe 35 mm și povestea crimei așa cum o descoperă el e filmată pe 16 mm. „Noi n-am vrut niciodată să arate superb și
clean – n-am
vrut. Am spus că dacă tu înfrumusețezi viața și o faci să sclipească, devine artificială. Acolo mă interesau oamenii și ce era în mintea lor, felul în care ei se dedublau. [Aveam] filmul pe 35 și era filmul în film care era pe 16. M-am dus la televiziune, am luat de acolo un operator, pe Constantin Chelba, care venea cu aparatul, care era de la televiziune pe 16 mm. Eu m-am dus personal la laborator acolo ca să ridic pelicula și în clipa în care am ridicat pelicula, primul lucru pe care l-am făcut am deschis cutia. [Eu] am vrut să voalez pentru că dacă voalai ulterior, în post-producție, era deja o voalare controlată. Ori aici, noi când filmam nu știam unde va cădea voalul. [Am] mizat pe această șansă de a se întâmpla fără să intervin”, spune Iosif Demian într-un
interviu acordat echipei AaRC.
„Este filmul care m-a făcut să visez să devin cineast. Într-o noapte de august, pe lună plină, la începutul celui mai întunecat deceniu, fugeam din «tabăra de pionieri» de la Costinești și după patru kilometri de singurătate pe șosea mă furișam în Amfiteatru, la începerea celei de-a doua proiecții a serii. Habar nu aveam despre film, cu atît mai puțin despre autor. Am plecat năucit. Deși copil, simțeam că filmul îmi spunea «ceva». Un ceva pe care nu îl găseam în manualele de școală care se deschideau cu fotografia Tovarășului. Nu știam nimic despre realism, cu atât mai puțin despre adevărul existențial și încă nu pricepusem că mă născusem, trăisem și urma să îmi petrec restul vieții în minciună. Pentru că filmul vorbea – altfel - despre o țară, o provincie, un sat și un popor fardate oficial de o propagandă subtilă, de veche durată, care fusese re-interpretată după 30 decembrie 1948 și începuse cu poporanismul, sămănătorismul, post-memorandismul, glorificarea poeziei idilice a lui Coșbuc și Goga, fotografiile reginei Maria în port național, ale micului Mihai în costum de șef al cercetașilor. Mitul românului – cu atât mai mult al ardeleanului – era că acesta e bun, blând, generos, înțelept, non-violent, poet, gospodar, generos, sensibil, curat, drept, cinstit, eroic ș.a.m.d. Filmul scotea la iveală mizeria de sub luciul râurilor carpatine, al lacurilor de munte, jegul din Dunăre, violența latentă, minciuna, ipocrizia, disperarea neputinței de a urla adevărul. Un soi de Castelul lui Kafka pe plaiuri mioritice, cu umbra moldoveanului, munteanului și ungureanului ridicând Baltagul în noaptea sadică a zidirii lui Manole, la ascunzișul zidurilor Morii fără de noroc. Filmul rămâne actual - dincolo de prospețimea stilistică și valoarea de document al unei epoci fără carte de identitate. Monștrii mocirlei au intrat sub duș, au fost echipați în costum și taior, înzestrați cu putere postrevolutionară, se plimbă în libertate, pe străzi și la tribune și continuă propaganda minciunii. Nu le-a fost de ajuns generația mea. Mi-am dorit mult să avem acest film pe cinepub.ro și în numele întregii echipe îi mulțumesc lui Iosif Demian,
Ancăi Puiu și Mandragora pentru că ne-au făcut această, deopotrivă, onoare și bucurie”, spune
Lucian Georgescu.
Detalii:
www.cinepub.ro